Am citit pe nerăsuflate Inima cusută, romanul de debut al unei profesoare de franceză trecută de 45 de ani, Carole Martinez. Cartea a fost publicată la Paris în 2007, iar la noi trei ani mai târziu, după ce ecourile apariției romanului au împânzit Franța, la editura Vellant, în traducerea Geaninei Tivda.
Parcursul profesional al lui Carole Martinez te uimește: chelneriță, fotograf, actriță, regizoare și, în cele din urmă profesoară de limba franceză. În 1999 publica, pentru prima oară, o carte pentru copii, Le cri du livre. La 8 ani după aceea, intră pe ușa din față a literaturii franceze cu romanul Inima cusută. Așadar, cartea a fost recompensată cu premiile Ouest-France – Etonnants Voyageurs din Saint Malo, Emmanuel-Roblès, premiul cititorilor din Blois, Renaudot des lycéens 2007, Bourse de la découverte 2007 de la fondation Prince Pierre de Monaco, Bourse Thyde Monnier.
Se pare că volumul a fost scris într-un concediu de maternitate, amănunt care m-a făcut să înțeleg mai bine preferința pentru linia feminină dominantă în carte și pasajele copleșitoare legate de maternitate.
În cele 384 de pagini narațiunea curge uneori cu pași repezi, altădată lent, spre a contura povestea Frasquitei Carasco, a destinului ei tumultos și a copiilor săi. Într-un amestec de magie, superstiții, inițieri, povești de iubire și de ură, de viață și de moarte, într-o lume fantastică, deschisă și deopotrivă închisă, se petrec întâmplări care te farmecă și te fac să nu lași cartea din mână până la ultimul punct.
Carole Martinez (numele o trădează, sursa ei de inspirație fiind latura spaniolă a familiei ei) își trasează literatura pe linia realismului magic, scriitura ei amintindu-mi de Gabriel Garcia Marquez și de poveștile sale. Și zău că nu găsesc anotimp mai potrivit de citit o carte de acest tip decât toamna!
Firul vieții Frasquitei Carasco, eroina principală a cărții, este scris de către cea mai mică dintre fiicele sale, Soledad, cea care face cinste numelui său și rămâne singura necăsătorită, care va trăi în singurătate pentru totdeauna.
Oare nu transmitem noi, din negura veacurilor, durerea mamelor noastre de la una la alta, în această cutie de lemn? (Soledad, p. 283)
Frasquita este mama care ”nu a știut niciodată să scrie altfel decât cu acul. Fiecare operă a mâinilor ei conținea un cuvânt de iubire înscris în grosimea țesăturii”, cea care perpetuează o tradiție veche spaniolă de inițiere a adolescentelor devenite femei odată cu prima menstruație, tradiție ce se transmite prin rituri magice, pe cale orală, din mamă în fiică. Istoria ei pornește din adolescență, din momentul în care trece prin nopțile de purificare, de învățare a rugăciunilor păgâne de vindecare, de trezire a puterilor luminii și ale întunericului – dintre acestea din urmă, cea mai puternică este cea de aducere la viață a unui om abia mort, rugăciunea care poate fi folosită doar odată la o sută de ani.
La fiecare inițiere se primește un cadou, o cutie magică ce nu trebuie deschisă timp de nouă luni de zile, un adevărat test al răbdării. Darul Frasquitei este fragil (dacă cutia este deschisă înainte de timp, cadoul se pierde pentru totdeauna), dobândit cu multe eforturi de ascundere față de curiozitatea mamei sale. Ea primește talentul de a coase, de a broda nu numai cele mai frumoase țesături posibile, ci și pe cel supranatural de a coase suflete și trupuri, readucându-le la viață. Un dar pe cât de frumos, pe atât de periculos într-un sat în care lumea închisă pedepsește și taxează tot ceea ce nu este în ordinea lucrurilor, în puterea de a fi înțeles.
Frasquita își curmează adolescența atunci când îmbracă rochia de mireasă – promisă unui rotar priceput, cu o avere mult mai mare, dar cu o zgripțuroaică pe post de mamă, tânăra îndrăgostită, care își confecționase din frumusețile naturii cea mai frumoasă rochie de mireasă pe care o văzuse satul, se ofilește în ziua nunții din pricina invidiei, geloziei și urii privirii celorlalți. Jose, soțul ei, o posedă în noaptea nunții ca pe un obiect, neavând urmă de sentimente față de ființa ce îi era soție. Prima fiică născută cu greutate, Anita, este mută. Va primi în adolescență, după riturile magice, darul vorbirii și al povestirii, dar până atunci va fi adunat toate secretele lumii puse la adăpost de muțenia ei, va fi învățat să citească, să socotească și să fie chibzuită.
Blestemat! Neamul nostru este blestemat! Colcăind de povești fără cap și fără coadă în care ne sufocăm, colcăind de fantome, de rugăciuni, de daruri care sunt tot atâtea plăgi.
Iată-ne, înaintăm în marginea vieților noastre, în marginea lumii, incapabili să existăm pentru noi înșine, purtând pe umeri păcate pe care nu le-am săvârșit, încovoiați sub greutatea unui destin de plumb, sub povara secolelor de suferințe, de credințe, care ne-au precedat! (Soledad, p. 323)
După episoade ce se aseamănă cu basmul, fragmente în care Jose înnebunește și, pe rând, se crede cocoș și trăiește în coteț – își violează soția și i se naște încă o fată, Angela, care este acoperită de pene (darul supranatural pe care îl va primi va fi o voce incredibilă, care va face îngerii și preoții să cadă în păcat), iar apoi este obsedat de numere și nu mai doarme luni de zile; soția sa îl sprijină constant, îl îngrijește și readuce la viață de fiecare dată. Făcând alți copii între timp. Pentru a-l feri de noi episoade de nebunie, Frasquita se dedă tuturor superstițiilor satului și cunoștințelor străinei Blanca, una dintre cele două moașe ale așezării Santavela, și reușește să nască un fiu – care însă este exilat din lumea satului pentru că are părul roșu. Pedro, de altfel, este fiul renegat de tatăl său, cel care ar face orice pentru a primi iubire paternă și care va ajunge să lupte în ring pentru a-și mulțumi tatăl. Este figura fiului sensibil, care desenează lumea cu cretă, stârnind admirație, lacrimi și țipete de bucurie.
Jose este izvorul suferinței Frasquitei și a copiilor lor (Anita, Angela, Pedro, Martirio – cea a cărui sărutare aduce moartea -, Clara – fiica soarelui, cea care se hrănește cu razele luminii și adoarme la apusul soarelui, fata de o frumusețe rară, care strălucește în întuneric). Devine obsedat de cocoșul său care a ieșit dintr-un ou roșu și pe care l-a clocit personal. Îi dă numele de Balaurul Roșu și îl duce în lupte; când cocoșul este rănit mortal, Frasquita îl coase și îl pune pe picioare; astfel, pariind încontinuu pe Balaurul său, Jose pierde mobila din casă, apoi casa și, în cele din urmă, pune gaj trupul propriei soții (pe care îl pierde).
Câteodată mă cuprinde dorința de a risipi această formulă magică, de a o striga către cele patru colțuri ale lumii pentru ca morții să nu mai vină niciodată să-i devoreze pe cei vii. Să nu mai existe moștenire. Să nu mai existe durere. Să nu mai existe ecouri în sufletele noastre. Nimic decât un prezent. (Soledad, p. 283)
Omul cu măslinii, cel căruia se dau toate averile familiei Carasco, o seduce pe Frasquita, dar apoi o silește să-i plătească datoria soțului, făcând sex cu ea, și o părăsește. Secătuită de puteri și de iubirea pe care a depozitat-o în bărbații nepotriviți, eroina se hotărăște să părăsească Santavela, împreună cu cei cinci copii.
De aici, prima carte se încheie și începe ”Traversarea”, urmată de cea de-a treia carte, ”Celălalt țărm”. Lunga călătorie, traseu de inițiere a tuturor copiilor, este plină de peripeții de tot soiul. Ajung la o moară în care un bătrân-fantomă macină pietre, se alătură unui grup de revoluționari, pe care Frasquita îi coase după lupte și îi vindecă prin rugăciuni magice, întâlnesc Căpcăunul savant, care fură, violează și ucide copii, iau parte la războiul dintre răsculați și armată, traversează Andalusia într-un convoi fermecat, plin de durere, foamete și suferință, Frasquita rămâne însărcinată pentru ultima oară (cu Soledad, cea care îi scrie povestea) cu căpetenia revoluționarilor, cel căruia ea îi brodează o nouă față, și amână nașterea un timp îndelungat, ajunsă în pragul nebuniei; este oprită din călătoria ce părea fără sfârșit de o bătrână arabă.
Aici, în Africa, într-o așezare sărăcăcioasă, Frasquita își regăsește darul, devenind cea mai cunoscută croitoreasă din toată regiunea. Îi pune capăt vieții o provocare a morții care vroia o rochie de bal. Prevăzătoare, le va fi croit dinainte fetelor sale rochiile de mireasă, știind în ce împrejurări se vor fi căsătorit. Anita, fiica cea mai mare, joacă rolul de mamă după moartea ei. Soledad ascultă poveștile spuse în fiecare seară de sora ei, cea care s-a sacrificat și și-a jurat că nu-și va consuma căsătoria până ce toate surorile ei nu vor fi măritate.
Anita nu mai știe să citească, a uitat, s-a refuzat brusc cuvintelor scrise.
Ea spune că scrisul va îngropa mâinile povestitoarelor și că nicio voce nu ne va mai conduce prin negurile mitului. Literele scrise, aceste curbe, această cerneală, aceste cuvinte tăiate în bucăți, vor putrezi pe foi, memorie moartă. Poveștile vor fi uitate. Pentru ea, orice carte este un cimitir. Nimic nu trebuie scris în altă parte decât în capetele noastre.
Ea are povești tatuate pe buze, un sărut al gurii ei, o mângâiere a mâinii ei ni le întipărește pe frunte. (p. 274)
Misterul familiei este repovestit în curte noaptea, poveștile sunt încărcate de sens și au scopul de a nu uita destinul amar și împovărat al Frasquitei (vrăjitoarea croitoreasă) și a copiilor săi înzestrați cu puteri supranaturale.
Cea care scrie tot ceea ce i-a fost povestit o face pentru a înțelege de ce mama sa i-a refuzat iubirea, de ce linia vieții lor a avut atâtea curbe, cu convingerea finală că tradițiile ancestrale nu mai trebuie lăsate moștenire viitorilor copii. Puterea cuvintelor capătă amploare în cartea lui Soledad, ele sunt cele care plămădesc lumea și cele care hotărăsc destinele.
Frumusețea frazelor lui Carole Martinez, imaginația unei lumi răscolite de magie și mister, istoriile personale însăilate cu grijă și delicatețe, maternitatea și sacrificiile, iubirea și lumea întreagă sunt puse în joc. Inima cusută este o poezie, un cântec străvechi ce te transportă în povești fantastice cărora nu le chestionezi verosimilitatea, asemenea basmelor. Deși unele narațiuni fragmentate, rezolvări facile, tușe nesigure deconspiră debutul scriitoarei franceze, romanul este foarte bun și promite mult. Îl recomand chiar și celor care consumă cu oarece greutate realismul magic (întocmai ca mine).
