Bookaholic

Arhitecţii în general nu prea scriu cărţi. Iar când o fac, numai poveşti nu conţin ele, ci lucruri exprimate atât de serios încât pentru cei mai mulţi profani dintre noi rămân prea specializate, într-un nor al lor. Când am auzit că Eliza Yokina a scris o carte de poveşti despre case m-am bucurat. Nu numai că îi ştiam lucrările şi că îmi plăceau şi îmi plac obiectele de design create de ea, dar o carte cu poveşti despre case pentru copii şi părinţii lor chiar nu exista. Aşa că cineva a trebuit să o creeze şi pe ea.

Nu am citit cartea în 2011, când a apărut, ci săptămâna trecută: Vise despre case a ajuns la mine printr-un mesager drag Igloo, şi din seara cu pricina m-am pus pe citit poveşti. Şi pe construit căsuţe. Pentru că, în interiorul cărţii, paginile sunt secţionate asfel încât din bucăţele să ridici calcane, ziduri, intrări – ca aici. M-a prins, ce mai, şi uite aşa am trecut de la Casa Soarelui, la Casa Stupoasă, la Casa cu capul în nori, Casa nepătrată, Casa cu petic de cer, Casele acrobate etc.

De ce m-a entuziasmat cartea asta? Pentru că celor mai mulţi dintre copii nu li se vorbeşte despre case, nici noi nu suntem prea atenţi cu ele – suntem prea grăbiţi să ne pese de multe ori. Casele devin un fel de abstracţiune, o posesiune neapărată… şi cam atât. Nu suntem nici în contextul în care mergând pe stradă ne putem delecta cu o faţadă, detaliul unei intrări, pantele unui acoperiş etc. Acestea sunt detalii rare, insuficiente pentru a deschide ochii cuiva despre ce mai înseamnă o casă, în afară de locul în care dormi sau de unde pleci.

Este primul proiect editorial de acest gen al noi: cartea a fost şi scrisă, şi ilustrată, şi decupată de Eliza Yokina. Şi sper eu ca acesta să fie episodul pilot dintr-un proiect pe care îl va continua: singură sau implicând şi alţi oameni talentaţi (de la povestitori la ilustratori etc.) care pot da viaţă pe pagini caselor. O să mă opresc la câteva citate care ne fac educaţia despre casă şi nouă, şi copiilor:

Fiindcă erau acrobate încă din clasa întâi, dar şi curioase fără doar şi poate, casele hotărâră la o adunare să facă la lac un front destul de înalt, pentru a vedea ce se află dincolo de gard. Îndată vecinele se căţărară una peste alta, cum apucară. Şi iată grămăjoară de case acrobate căţărate.
– Doamnă, mi-aţi stricat freza!
– Oh, dar dânsa m-a călcat pe coamă!
– Mută-te mai la stânga şarpantei, dragă!
– Ce-nghesuială, mă-nţeapă un coş fără sfială!” – mi-a adus aminte de multe peisaje cu case cocoţate înghesuit una peste alta, una în alta

şi

În Casa Secretoasă trăiesc secretele oamenilor. Secretele sunt ca nişte plante nevorbitoare. Ele cresc din seminţele ajunse în pământ, udate de ploaie şi încălzite de razele soarelui. Astfel, casa cu pricina nu este decât un zid care înconjoară secretele şi le păzeşte ca să nu ajungă nimeni la ele”.

Casele sunt diferite şi trăiesc frumos atâta timp cât şi noi trăim frumos în ele, le înţelegem şi îngrijim. Ori asta nu mai e o poveste, ci o realitate care de multe ori lipseşte.