Cartea lui Vlad Tăușance, Saga, te năucește. Pe mine m-a năucit și m-a făcut să-mi pun tot felul de întrebări despre viața și alegerile mele, despre visele de la 16 ani băgate sub preș și despre transformările pe care le aduce subtil și pervers timpul. E o carte mișto, foarte mișto, care în ciuda descrierii de poezie despre corporatiști, e de fapt despre oameni, emoții, timp, frici, grabă, pierderi, uitare și despre aglomerările din viețile noastre. Pentru că între atâtea deadline-uri (de freelancer, nu de corporatist, dar nu vă imaginați prea mult roz nici aici) nu am găsit timpul să scriu despre ea, deși am citit-o de patru ori, l-am întrebat mai întâi pe Vlad care-i povestea cu Saga, cu oamenii din ea și cu universul despre care vorbește. Mai spun doar că versurile sunt însoțite de ilustrațiile lui Paul Hitter, nervoase, sugestive și puternice.

Unde se ascunde poezia în corporații?

Ca de obicei, poezia se ascunde printre rânduri, unde te aștepți cel mai puțin. Cred că există un blues al clădirilor de birouri cu open space-uri în care oamenii muncesc cot la cot pentru stăpâni abstracți, așa cum exista un blues al plantaților de bumbac. Cartea asta este un album de blues vizual, contemporan, autoironic.

Poezia în 2013 trebuie să fie despre realități din 2013. Avem o cârcă de poeți și prozatori mizerabiliști de la optzeciști încoace, care scriu despre cartiere, despre prieteni săraci, despre beții cu alcool prost și despre iubiri prin garsoniere insalubre. Realitatea asta nu mai e singura și, în niciun caz, nu este a mea. Oamenii care îți cumpără case rate, merg la sală și excelează în Excel au și ei neliniști intraductibile altfel decât prin poezie. Lucrez cu și pentru ei uneori. Îmi plac. De asta m-am decis să le scriu o carte.

coperta-saga-3d

Corporatist a ajuns un fel de peiorativ. De ce nu-i bine? Ce pierzi, ce câștigi?

Termenul a devenit peiorativ după criză, când tot sclipiciul s-a șters, iar capitalismul a apărut în lume cu rimelul scurs și cearcăne de junkie. A fost o reacție normală de respingere a unor oameni trădați de sistemul în care credeau. În 2006 eram sau mă pregăteam să fiu unul dintre ei. Aveam credit de nevoi personale, mâncare de prânz asigurată gratuit la cantină și bonus de sărbători. După caee s-a dus totul dracului și m-am făcut bucătar, antreprenor, consilier de ministru și, mai nou, trainer.

Dezvrăjirea corporațiilor a adus libertate și dezorientare. Un context prielnic pentru unii, dar sinistru pentru alții. Sondajele din piața muncii îți arată clar că oamenii își doresc în primul rând siguranță. Poți să-i condamni?

așa
inima lui
s-a oprit
la a patra cafea
la a zecea țigară
la al optulea etaj
în al treilea lift
care a strâns din uși a dezaprobare
și a plecat dezamăgit și gol rușine
nu așa se moare
nu așa ți se oprește inima

Ce gust are cafeaua la birou la 2 noaptea?

De țiței. Pentru că a stat prea mult în filtrul de cafea uitat deschis. Mi-e dor cumva de gustul ăla, de pachetele de țigări fumate pe deadline, de prezentările susținute într-un trip psihedelic, după ce ai dormit două ore pe o canapea de piele artificială portocalie.

Acum biroul e în bucătărie, cafeaua este proaspăt măcinată, fair-trade și făcută la presă franceză și mie  mi-e lene să-mi fac un fresh de portocale. De fapt, nu mi-e dor de gustul ăla de cafea de corporație.

Îi “cunoști” pe cei doi oameni din Saga?

Pot să le spun pe nume dacă vreau. Dar nu sunt doar doi, sunt mai mulți. Unii dintre chiar ei au venit la lansare. Cuplul din Saga este un rezumat al mai multor prieteni, colegi și cunoscuți, un puzzle de povești. Chiar am avut un șef care a făcut infarct la 29 de ani și niște prietene care s-au îmbolnăvit, fizic, în agenție sau în bancă.

să lăsăm primul fum pentru prânz
să nu ne gândim nici la moarte
nici la deadline
să înfruntăm furtuna demni

Ne mai gândim la moarte când avem deadline?

Asta e partea bună, că nu ne mai gândim. Deadline-ul anulează timpul profan, ține moartea departe. Am scris și un text despre treaba asta, despre un unchi care și-a ținut cancerul la respect timp de câțiva ani pentru că avea niște proiecte urgente și importante de terminat. Nu era corporatist, era pictor, dar lua deadline-urile foarte în serios și moartea foarte în glumă.

Cum sunt nopțile corporatiștilor?

Depinde. Pe weekend sunt agitate. În timpul săptămânii cred că dorm cu conștiința împăcată. Nu ne prea mai întâlnim noaptea. Eu stau la Piața Gemeni, într-o zonă deloc iubită de oamenii din multinaționale.

Dincolo de glumițe, cred că nopțile și zilele corporatiștilor se aseamănă mult cu ale noastre. Cartea asta nu este una care să-i ironizeze sau să le minimizeze importanța, visele sau planurile. Este doar despre libertatea  la care renunțăm pentru siguranță, pentru carieră, pentru un acoperiș în zone rezidențiale, pentru confortul unei mașini. Sunt lucruri pe care eu nu le am, nevoie pe care mi le-am suspendat. Am primit la schimb nopți mai colorate și mai libere.

În fața morții mai contează că ne-am îndeplinit obiectivele? Cu PPT-ul la judecata de apoi.

Evident că da. Faptele tale pe pământ sunt sincronizate cu serverul divin. Cred că datoria îndeplinită are valoare morală. Cred, sincer, că munca îți poate da sens și face bine la karma. Nu bag, însă, mâna în foc că poți să-ți răscumperi păcatele dacă-ți depășești target-ul pe quarter.

ai fost
la un pas să ai o trupă
facultatea ta era
chiar lângă liceul de arte
veneai la mine în pauze
și fumam țigări pe acoperiș
mai ții minte
amintește-ți
rămâi cu mine
ziceai
rimai
asta obligatoriu cu tramvai
erai
permanent la un pas de metaforă

Cum rămâne cu visele din liceu, când ești la un pas de metaforă? Scrie-n gene sau în stele că trebuie să le pierdem?

Îți cam rămân mici. Nu te poți pune cu biologia și cu neurochimia. Merită să te reconectezi la ele din când în când, să le crești mai mari, să le dezvolți. E un pic stupid, înduioșător, dar stupid, să-ți faci trupă de rock la 38 de ani, chit că visai asta în liceu. Nu-i târziu să te apuci de medicină la 40, deși e teribil de greu.

Când știi c-ai îmbătrânit?

Când nu îți mai e foame. Când te uiți prin femei. Când te dor genunchii. Când mahmurelile durează trei zile. Când ai bani de vacanță puși deoparte. Când ajungi la aeroport cu o oră jumate înainte de check-in.

 

De ce ți-e frică?

Îmi e frică să nu o iau razna de tot, să nu fac din nou rău oamenilor din jur. Îmi e frică de ridicol. Îmi e frică de ghinion. Îmi e frică de mândria și de orgoliul meu care mă duc mai departe, dar care m-ar putea duce prea departe. Îmi e frică de oamenii ambițioși și plini de certitudini.

Pentru cine e cartea asta?

Cred că vorbește pentru multă lume și mi-a plăcut cum sună textul în gura foarte diferiți. Nu este un produs de nișă. Are rimă, poveste de dragoste, happy-end.

Dacă-mi ceri un core target, uite: 24-40, studii universitare finalizate sau nu, venituri peste medie, profesiuni liberale și sectoare dinamice ale economiei, nivel profesional mediu: executivi, middle management și antreprenori. E bine?

Cum ai scris-o? Noaptea, dimineața, furios, calm, trist, fumat, băut, obosit, repede, încet?

Încet. A durat vreo trei ani cu totul, de la primele texte până la final. Nu scriu băut, nici fumat. Am scris-o în pauze, am abandonat-o de trei ori, am terminat-o după ce m-am căsătorit.

Și Paul Hitter cum a desenat? Cum ați ajuns în aceeași poveste?

Ne-am cunoscut pe Facebook, el locuia încă la Munchen și lucra part-time ca barman. A desenat-o noaptea, după manuscris, într-un sincron incredibil pentru doi oameni care nu se cunoșteau la acel moment. A durat cam două luni, din ianuarie până prin martie. Mă bucur că am lucrat pe îndelete și că Paul a adăugat propriile lui povești celor din carte. Practic, a luminat și animat niște zone pe care metafora le lasă libere. Fără el cartea nu ar fi existat, iar povestea nu ar fi fost atât de lizibilă.

am cerut ciorbă de burtă
şi am primit cartofi prăjiți
ne-am revoltat
şi-am primit cartofi prăjiți
am militat pentru pacea mondială şi-am primit cartofi prăjiți
din ce în ce mai prăjiți ne-am jurat pe toți sfinții
l-am citit pe eliade
ne-am visat sâmbătă noapte şi apoi la matineu
piloți de nave spațiale
am adorat pe rând aldehidele radiul bauxita siliciul şi plasma
și-am primit cartofi prăjiți
din ce în ce mai prăjiți

Îți plac cartofii prăjiți, din ce în ce mai prăjiți?

Îi urăsc. Să comanzi și să primești cartofi prăjiți este cea mai mare înfrângere. E mâncarea confortului și capitulării. Prefer să comand steak de vită. Sau fasole bătută. Orice în afară de cartofi prăjiți.

Ziceai că e ultima ta carte în România. Why that?

România nu are nevoie de cărți în acest moment, are nevoie de activiști, de luptători, de oameni care să se sacrifice pentru cauze. Nu sunt foarte talentat la capitolul ăsta. Nici nu prea este compatibil cu literatura din capul meu și după puterile mele. Sunt terifiat, în acest moment, de furia politicului împotriva cetățenilor, de agresiunea constantă, de cinismul generalizat. Mă gândesc serios, pentru prima oară, să-mi fac bagajele pentru o țară mai caldă și o limbă cu mai mulți cititori. Ca variantă mă gândesc să pun pe hold literatura și să rămân la scandal.

Am, totuși, două cărți pe stand-by pentru anul viitor: un manual de creativitate aplicată bazat pe experiența din atelierele Creative Fitness Studio și un roman de contemporary fantasy cu mutanți, vrăjitoare, Roșia Montană, arhangheli și teroriști. Dacă nu plec, aș vrea să public romanul tot la editorii mei de la Herg Benet, doi oameni cu care am lucrat excelent până acum.

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


6 comentarii
  1. Nicolae

    “România nu are nevoie de cărți în acest moment…” – sper ca este doar un delir hormonal al unui barbat speriat de andropauza capitalista si de viata intr-o fisa a postului.
    Exact de asta are nevoie Romania, de carti, insa nu de manuale scrise de corporatisti care scriu pentru corporat(r)iste.
    dar un scriitor care “uraste” cartofii prajiti are planuri mari de viitor, se intelege.

    Reply
  2. diana

    Va recomand mai degraba DEADLINE al Adinei Rosetti. Aceeasi tema dar tratata cu talent real de scriitoare.

    Reply
  3. Octavian P.

    diana, pari sa nu fi citit cartea lui Tuasance, insa asta nu te-mpiedica sa sugerezi ca e slaba.:)

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *