15608798_1200404213328963_1160832803_o

În clipa în care a ridicat prima farfurie deasupra capului, am știut că partida e pierdută. Farfuria s-a spart de gresie, umplînd bucătăria de cioburi. Ciudat, în clipa aia m-am calmat. Am așteptat-o pe a doua și a venit și ea. “De ce, de ce, de ce, monstrule, de ce, vită încălțată?” Și, trosc!, toate farfuriile, pe rînd, uitîndu-se fix în ochii mei. Apoi a înșfăcat pachetul de la George, o cîrpă murdară în care înfășurasem hard-disk-ul buclucaș. Numai că ea nu știa că acolo e totul, filmat și montat. “Să-mi spui cine e! O cunosc?” N-a așteptat răspunsul și a dat cu el de pămînt. Am avut o mică strîngere de inimă, am simțit pe dinăuntru mecanismele care se fereau de impact. Apoi m-am relaxat. “Voiam să pleci, voiam și să rămîi. Ai ascultat de gîndul cel dintîi.” Formația de filolog nu mă părăsește niciodată în momentele de cumpănă, nici cînd am impresia că se prăbușește cerul peste mine. Iar acum cerul era pe podea, printre cioburi. Am rîs. Asta a scos-o din minți. S-a repezit cu pumnii la mine: “De ce rîzi, ticălosule? Cum ai putut?”

Ei bine, putusem, ba și filmasem totul, iar camera care ne înregistra era și mai excitantă. Dar cui să-i spui? Numai lui George, care montase filmul. Lucrurile astea nu se prea zic, se privesc. Apoi pumnii s-au calmat și posesoara lor a izbucnit în plîns. Am început să ezit. Lacrimile nu sînt un bun vehicol pentru decizii. Așa cred. Apoi, dacă nu se mai întîmplă nimic deosebit, unul pleacă trîntind ușa, iar celălalt rămîne locului, cu urechile pline de zbierete, de urlete, de spume și frecîndu-și pieptul lovit. Pînă la urmă, pumnișorii au plecat, ca și cum nu ar fost niciodată acolo.

Liniștea care urmează zdrang-ului ușii e atît de brutală, că-mi vîjîie capul. Încep să strîng, cu gesturi despre care aș putea spune, dacă aș fi scriitor, că erau mecanice. Mai întîi, farfuriile, ce a mai rămas din ele, țăndările, numai bune să-ți tai picioarele. Iau fărașul, peria, apoi dau cu aspiratorul. Aud pe cineva hohotind, de jos. Mă opresc și mă duc la fereastra deschisă. Privesc, aplecîndu-mă, spre curtea interioară. Slavă Domnului, e pustie. Mi se păruse că încă stătea acolo, ca o curcă plouată, implorînd. Apoi, cu ceva nervozitate, am cules harddiskul pe care ascunsesem, hm, subiectul și predicatul sensibile. Să-și bage mințile-n cap, nu m-a cîștigat nimeni la belciuge. Iar am izbucnit în rîs: nici nu știuse, proasta, că avea în mînă răspunsul. Dar așa se întîmplă: nu vezi ce ai în fața ochilor, pentru că aștepți cu totul altceva. O avea pe dușmancă în mînă, putea s-o scoată și la imprimantă, dacă ar fi avut minte. Dar n-a avut. Cînd o apucă pandaliile, e incapabilă să raționeze. Îl întorc acum pe față și pe dos, George îmi spusese că ar avea protecție antișoc. Îl scutur ușor, îl duc la ureche: ceva zăngăne înăuntru… Să nu mă enervez, îmi spun, deși îmi stă inima-n piept cînd aud sunetul mic. Termin cu bucătăria și aprind lumina. Nu mai sînt cioburi. Mă îndrept către lucrușoarele ei, zvîrlite care-ncotro. Cel mai delicat e combinezonul de mătase cenușie, care miroase vag a piele și a parfum. Îl apăs pe obraz. Ce senzație veche. Tăcută. Apoi strîng toate flacoanele, cutiuțele și recipientele. Le pun în lădița pe care i-am dăruit-o acum un an. Lădița cu încrustații mi-e acum străină și antipatică, ce-oi fi găsit la ea? Nici nu-mi vine să cred că tocmai pentru ea am cumpărat-o. Eram nebun, asta e explicația. Pe atunci eram la fel de nebun după fiecare părticică a ei, chiar și după cele pe care le ascundea, cu o nemulțumire energică: pernuțele de pe șolduri, unghiile lătărețe, alunița de sub nas… Niciodată nu mi-aș fi închipuit c-or să-mi placă chestii care, hotărît lucru, nu-mi plac. Acum, mai mult ca niciodată. E clar că am fost un prost, prostul ei.

Am terminat de împachetat. Ridic valiza – e grea – și o las în fața ușii. Apoi deschid telefonul și îi șterg numele. Puf! Ca și cum nici n-ar fi existat. Voiam să pleci. Ce bine că ai plecat! Las’ că tot recuperez eu ceva de pe hardul ăla… Ei, și dacă nu recuperez, atîta pagubă! Ce-a fost a fost și s-a șters. Ne descurcăm noi. Mai filmăm o dată.

Florin Iaru

Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români contemporani, Florin Iaru a fost membru al Cenaclului de Luni, a debutat în 1981 cu Cântece de trecut strada și a fost co-autor al volumului colectiv Aer cu Diamante. Florin Iaru lucrează în presă, atât print cât și televiziune și ține cursuri de scriere creativă. Cea mai recentă carte este volumul de proză scurtă "Povestiri cu final schimbat".


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *