Bookaholic

Joi seara, abia ajunsă la Poets in Transylvania, după primul set de lecturi și un super Beat Bukowski de și în interpretarea lui Claudiu Fălămaș, mergând pe o ploaie torențială spre restaurant, mă gândeam la materialele pe care aș vrea să le scriu, odată ajunsă în București. M-am consultat cu Radu Vancu, directorul Festivalului Internațional de Poezie de la Sibiu, și Vlad Pojoga (Zona Nouă & organizator PiT). Printre altele, unul dintre subiectele dezbătute era Young Poetry Camp, era prea fain subiectul ca să nu fie exploatat pe larg. Nu mă hotăram ce metodă și ce formă să aibă un asemenea articol pentru a fi prizat de cititorii Bookaholic. 

În urma conversației cu sus-numiții, am stabilit ca a doua zi, vineri, 25 septembrie, după dezbaterea despre poezie și acțiune socială, să merg la Librăria Habitus și să vorbesc cu tinerii poeți din tabără, să aflu de la ei cum a fost experiența aceasta, ce au făcut, timp de o săptămână, la Sibiu, ce au scris, tradus, învățat.

Ne-am urnit tare greu, fetele căutau o toaletă, băieții voiau să-și deconteze biletele de transport sau să fumeze o țigară, unii erau răspândiți prin centrul Sibiului, alții mă așteptau în fața primăriei. Am reconfirmat Habitus ca loc de întâlnire. Ajunsă acolo, după ce ne-am cunoscut și le-am spus că vreau să facem un interviu colectiv narativ, mi-am dat seama că nu au chef deloc de discuții și destăinuiri. Radu (Nițescu) ne-a scos din impas, propunând să facem asta via e-mail. Mi-a explicat că sunt prea obosiți, aveau deja multe nopți dormite parțial la activ.

Așa că am acceptat soluția de compromis – scrisul în intimitate are, până la urmă, farmecul lui. Mi-am scos agenda, am rupt o foaie, mi-am scris numele și e-mailul pe ea, termenul limită, numărul maxim de semne și ce voiam de la ei: cum a fost tabăra aceasta, ce li s-a părut cel mai mișto, eventual un text lucrat acolo și o fotografie de-ale lor. Majoritatea au fotografiat-o și mi-au promis că-mi trimit, fericiți că scăpau de mine în momentul ăla :).

O parte dintre tinerii poeți de la Sibiu – foto preluată de pe conturile lor de Facebook. De la stânga la dreapta: Cristina Alexandrescu, Lavinia Nechifor, Alexandra Turcu, Radu Nițescu, Mircea Andrei Florea, Mihnea Bâlici, Ovio Olaru, Codruța-Irina Corocea

Young Poetry Camp însemna, online, treisprezece poeți tineri aduși la Sibiu, timp de o săptămână (21-27 septembrie), într-o cabană din incinta Astra, care urmau ateliere de scriere și traducere. Offline au fost zece (trei au avut probleme legate de școală și nu au putut ajunge), iar până acum mi-au scris despre experiențele lor opt dintre aceștia: Mihnea Bâlici, Mircea Andrei Florea, Codruța-Irina Corocea, Alexandra Turcu, Cătălina Suditu, Lavinia Nechifor, Cristina Alexandrescu și Ilinca Pop. Tiberiu Neacșu și Radu Nițescu e posibil să scrie curând (așa că verificați materialul acesta și în zilele următoare).

Tabăra de la Sibiu din cadrul Poets in Transylvania mi se pare, reconstituită din poveștile celor opt, un gest de normalitate într-o țară întoarsă cu susul în jos. Poezia tânără și, prin extensie, literatura tânără, trebuie încurajată prin astfel de inițiative. Tare frumos este să îi citești pe acești adolescenți – tineri, cu maturitatea lor, întâmplările lor haioase sau apăsătoare, teribilismul vârstei, să vezi lumea prin lentilele lor dezaburite și să te bucuri, vorba aceea, că sunt.

Nu-mi rămâne decât să-i felicit pe Radu Vancu, Dragoș Varga, Vlad Pojoga & Cătălina Stanislav pentru că fac lucrurile aceastea minunate să se întâmple, iar pe voi să vă îndemn să citiți fiecare rând de mai jos.

Mihnea Bâlici

1) Ne-am dus să vedem Muzeul Satului, ajunseserăm la lac, ploua de ceva timp și era prima zi. Nu știam de camerele de filmat. Ne-am dus în foișorul cu trăsuri din lemn, pe care Cătălina le-a încercat energică, ne-am aprins câte o țigară și ne-am așezat pe jos, la marginea foișorului. Înainte să mă așez și eu, am rămas să-i privesc fotografic pe toți ceilalți, dintr-un punct exterior, chinuindu-mă cu bricheta. Câteodată mai fac asta – mă opresc și constat atmosfera, de parcă aș verifica temperatura apei înainte să intru în cadă. Și tot griul și verdele ăla, plus siluetele animate ale prietenilor mei, mi-au dat impresia unui cadru de bandă desenată. Cred că am văzut și hașuratul de creion de pe gluga lui Radu. M-am uitat la ei din perspectiva puștiului privindu-și tovarășii de joacă, înainte să deseneze hărți fantastice stângace pe foi A4 și să exploreze împreună mitologica grădină din spatele caselor din sat. Și fuga!, printre buruieni mai mari decât tine, printre meteoriți căzând sistematic pe streșini, păzindu-te de Dementorii literaturii contemporane și de vârcolacii douămiizecismupizdamăsii. M-am așezat și eu apoi, iar Mircea mi-a atras atenția la morile de vânt, pe care nu le observasem. Neavând de ales acum, am stat și am privit morile de vânt.

2) Nu știu când s-a mai râs atât la o masă la care am avut șansa să stau și eu. Cred că am stat cu toții așa, hlizindu-ne pe-un scaun, mai bine de 5 ore, până dimineața devreme. La un moment dat desenaserăm niște cai, a fost un impuls firesc, un efect al conversației pe care îl prevedeam de dinainte să o începem. Rezultatele au fost perfecte. Tibi a desenat un porc cu un falus penetrându-i mieros spinarea; Codruța s-a gândit tridimensional și a făcut elemente de dress-up pentru cal ce trebuiau decupate (+ alte tripuri); Ilinca, evident, un cal fălos și mai frumos ca noi toți la un loc; Alexandra pe un prieten foarte bun de-al nostru; Cătălina o ființă psihedelică imposibil de decodificat perceptiv ș.a.m.d.

(Da, da, și seara următoare au venit Ovio și francezu’ care locuia lângă noi să-și facă lucrarea de doctorat. Spre sfârșit l-am ignorat cu toții pe ultimul în favoarea unei lungi discuții despre literatură dintre Tibi și Ovio. Cristina și Lavinia se culcaseră. Nimic n-a fost clarificat în seara aia.)

3) Mergi prin pădure cu doi dintre prietenii tăi apropiați. Mergi prin pădure cu sticla de vin în mână. Prin parc, pe trecerea pentru biciclete, prin întuneric. Pe Călăreți, pe strada principală, mergi și vorbești mai mult decât ți-ar fi ție ok. Se face multă analiză, te murdărești cu profil psihologic pe la colțu’ gurii. Se râde. Se merge prin pădure și se râde. Deasupra ta norii. Când o să îți pui capul pe pernă, cu mult mai treaz decât ai fost în ultimul timp, Mircea o să vorbească cu tine, și tu o să te prefaci că știi despre ce e vorba. Mergi prin pădure și brusc, narcisism și măgulire. Mergi prin pădure cu doi dintre prietenii tăi apropiați. Mergi prin pădure cu sticla de vin în mână. Mergi.

4) (poem scris în tren)

Prea obosit să mai constat rafinitatea.
Pe geam picături de apă și niște dealuri.
Cât am așteptat o ploaie care să blureze strada
la prima mișcare a ștergătoarelor…

Vâjâie peisajul. Realitatea e pâclă.
Maneaua din fundul coridorului – pâclă.
M-am gândit mereu cum vremea proastă
leagă pâcla de stare și starea

de lumina din toaleta trenului,
pâlpâind ritmic,
clătinând fotoni pe șine
ca într-o sticlă de suc acidulat;

de lumina din toaleta trenului,
de biosfera colacului ce-arată
că nu-i nimic catalizator în exterior
și că nici tu nu mai ești ce-ai fost odată,
măi, Mihnea, măi.

Mircea Andrei Florea

Credit foto: Subcapitol.ro

Sâmbătă, în timpul intermezzo-ului, ies împreună cu Radu Niţescu din cripta catedralei şi îl vedem pe Dan Coman. Se uită la noi, ne zâmbeşte, ne spune „Ce norocoşi sunteţi!”. Radu începe să râdă, crede că e ironic, eu îl întreb de ce. „Încă aveţi momente ca ăsta, în care să staţi împreună”.

Răspunul lui Coman poate nu a fost exact aşa, dar asta a vrut să transmită. Şi adevărul este că doar din motivul ăsta mergi în tabere literare. Da, am avut ateliere şi, da, am asistat la nişte lecturi mişto în cadrul festivalului, dar cel mai important e că am apucat noi să stăm împreună, să discutăm literatură, să râdem până dimineaţa, chestii de genul ăsta, de care o să ne amintim. Ca să nu le las doar aşa, menţionate, am să spun că au fost trei ateliere, ţinute de Tibi Neacşu. La primul a venit şi Nikola Madzirov, împreună ne-au dat ca temă de atelier să scriem un poem folosind zece cuvinte, care să aibă ca temă alteritatea. La al doilea atelier, Tibi ne-a pus să scriem o vilanelă şi la al treilea am scris fiecare câte o temă pe un bileţel şi, după, am tras. Niţescu susţine că şi-a ţinut şi el atelierul într-una dintre nopţi, când fiecare dintre noi a desenat un cal.

Altă activitate din programul taberei a fost cea cu zidul lui Perjovschi. Am primit de la Vlad Pojoga, cu o săptămână înainte de tabără, o ilustraţie de-ale lui Dan Perjovschi, după care trebuia să scriem un sonet. Miercuri ne-am dus şi le-am scris pe zidul cu desenele lui, lângă teatrul Radu Stanca. Nu prea mai contează asta, am trecut sâmbătă pe acolo, ploaia şi nişte oameni începuseră să le şteargă. Bine că a apărut broşura.

Nu ştiu ce altceva să mai spun, mă bucur că am apucat să mai petrec nişte timp cu Mihnea Bâlici şi Cătălina Suditu, cu care sunt deja bun prieten, dar care stau departe şi nu ştiu când ne vom mai vedea, că le-am cunoscut pe Alexandra Turcu, Cristina Alexandrescu şi pe ceilalţi, că am putut să mă plimb prin Sibiu, în care încă mă pierd, şi nu pot spune că nu mă bucur că am putut lua parte la un festival atât de bine făcut, cu poezie şi invitaţi mişto, în care se vede efortul organizatorilor ca totul să fie la cel mai înalt nivel.

Codruţa-Irina Corocea

16 ani, Câmpulung Moldovenesc

Sunt destule de spus despre Sibiu şi despre cum m-a marcat pe mine toată chestia asta cu tabăra din cadrul festivalului internaţional de poezie „Poets in Transylvania”, desfăşurat în perioada 21-27 septembrie şi coordonat de Radu Vancu şi Vlad Pojoga, care a fost ca o petrecere la care au venit „the cool kids” şi la care pot doar să mă bucur că am luat parte. Cafeaua de dimineaţă, întâlnirile mai mult sau mai puţin întâmplătoare cu francezul care stătea în aceeaşi pensiune cu noi, fărâmele de conversaţii şi frazele neterminate de pe terasă, aparatul Ilincăi sau despre ceea ce poate să fie şi să-ţi aducă o noapte şi un cadru bun, râsul lui Mihnea şi glumele noastre puţin autiste au fuzionat cu workshop-urile de poezie ţinute de Tiberiu Neacşu.

Ca să exemplific, o să citez ceva scris de mine în cadrul unui atelier în engleză, la care a luat parte şi Nikola Madzirov, poet macedonian. Poemul trebuia să fie compus din zece cuvinte, despre relaţionare:

ten words

what the city needs is

a man knowing nothing about

 the city.

Lecturile poeţilor invitaţi, din 14 ţări, au reprezentat cămaşa de forţă a taberei, şi au fost, pentru mine, ca psihoterapia pentru un amnezic, în sensul că îţi aminteşti că eşti aici şi acum, că îţi dai seama naibii că trăieşti, că există şi alte lucruri în afară de tine, că eşti atât de minion. Poezie care te mângâie pană te linişteşti, care te face să te simţi acasă, poezie care îţi opreşte respiraţia, poezie care te arde pe gât, care te scuipă în faţă, poezie-climax, poezie ca un bandaj peste locul în care începe să crească pielea, poezie gestuală, poezie care îţi pieptănă maţele, poezie ca o ţigară aprinsă invers – şi asta a fost.

Înainte de experienţa asta cu festivalul, trăiam cu impresia că poeţii sunt nişte supraoameni, dar s-au dovedit a fi doar nişte persoane foarte faine, pe care ţi le-ai dori în preajmă cât mai mult timp. Cât despre toată chestia asta cu poezia, nu ştiu unde mă duce sau ce-o să fac cu ea. Dar e mişto.

Alexandra Turcu

după tabără, mi-au rămas în minte o serie de imagini pe care le tot văd în slideshow de când m-am întors în camera mea de cămin din cluj:

– masa de pe terasă, dimineața, plină de foi albe, scrumiere, pixuri, doze de bere, pahare cu puțin vin rămas pe fund, foi scrise, foițele și filtrele lui tibi;

– foaia cu poemul din 10 cuvinte, pe care l-am scris în prima seară, la atelierul ținut de nikola madzirov:

look i took my
dress off
you can sleep now

– 5 oameni pe terasă, la 3 dimineața, vorbind despre baudrillard, foucault și viitorul poeziei;

– fața încruntată a ilincăi scriind vilanela pentru primul atelier cu tibi;

– francezul care stătea în cabana de alături (scria o lucrare de doctorat pe tema restaurării muzeului satului) urcând scările pe terasa noastră, ca să-și ceară scuze că a fost așa de sociofob, dar acum și-a terminat lucrarea și ar vrea să bea o bere cu noi;

– gabi copiind instrucțiunile de pe contorul de gaz, pentru că tema pe care a primit-o la al doilea atelier a fost să scrie un poem conceptual;

– o altă seară pe terasa cabanei, în care am desenat toți cai: cai în stil baroc, cai simpli, cai psihedelici, cai fashion, cai fericiți, cai trăgând o trăsură cu 3 cadavre de femei (înfășurate în covoare) în ea;

– o bancă în autogara transmixt pe care stăteau ștefan manasia și patricia lelik, așteptându-mă ca să plecăm împreună spre cluj.

Cătălina Suditu

Cineva a dat petarde pe stradă. E destul de ciudat, vreau să zic, azi am optâșpe ani și nu e nici ca-n cântec , nici măcar ca-n filmele comuniste cu bairamuri și muzică importată pe ascuns. O să spuneți că treaba asta nu are nicio legătură cu tabăra și că bat câmpii (iar), dar de fapt nu-i așa, nu-i deloc așa. Întâi pentru că nu au trecut nici 2 zile de când am ajuns acasă, sau mă rog, la cămin (minunile cfr, 400 de km în doar 16 ore) și încă îmi trec prin cap secvențe scurte cu Ilinca mergând dimineața pe hol în halatul ei alb sau cu femeia de la catering aducând caserolele cu mâncare în timp ce ceilalți se năpustesc către ele un pic mahmuri și foarte flămânzi. La asta adăugăm și faptul că tabăra a fost, dacă exagerez o țâră, un soi de reuniune de familie, cu oamenii la care țin cel mai tare și fără de care ziua asta, în comparație cu cele de-acolo, nu prea are cum să fie altfel decât singuratică. Mai c-ar merge un atelier cu Tiberiu, chiar dacă asta înseamnă un poem despre placa de păr sau o vilanelă sau o sesiune de desenat cai la miezul nopții. Mai că cei șapte kilometri de mers pe jos de la cabană în centru par brusc o plimbărică prin Londra, cu ploaia și vântul înroșindu-mi nasul că deh, oriunde e nevoie de un mic Rudolph.

Acolo unde-am fost cazați era și un francez. Tipul, căruia nu-i știu numele, deși am vorbit vreo 3 ore într-o engleză dubioasă, mi-a spus că ei când beau, dacă li se face foame și nu au altceva prin preajmă, mănâncă gândaci. Ăsta e un detaliu pe care nu îl puteam rata. Am băut și noi, dar în loc de fantezii culinare am desenat, am scris, am citit poezie și-am râs de orezul roșu al francezului.

Cum am stat cu Radu în cameră, și camera noastră era în colț și în colț era un acoperiș metalic de care se izbeau castane în fiecare noapte, de parcă ar fi căzut mini asteroizi în timp ce dormeam (sau încercam să dormim), dimineață, când m-am trezit în patul meu cu prințesele Disney de pe lenjerie holbându-se la mine cu ochii lor roșii de junkiste, claxonele mi s-au părut ceva extrem de depărtat și străin.

O întâmplare amuzantă, probabil și ultimul lucru pe care îl voi povesti (nu de alta, dar trebuie să îmi verific mesajele pe facebook, ca să am măcar senzația că o să trăiesc mai mult de 50 de ani, adunând urările de pe-acolo), e cea în care adorm cu capul pe rezervorul de apă din buda de la Habitus. O adevărată casă s-ar zice. Miroase a levănțică înăuntru, e cald, au cărți cât cuprinde și librari mișto, lipsesc numai câteva paturi pentru insomniacele care cad din picioare când te aștepți mai puțin, așa, ca mine.

Și-n încheiere un vers scris pe un ambalaj de ciorapi, la 5 dimineața

“S-a spus somn insomniaca se spânzurase deja”

Cam asta.

Lavinia Nechifor

Tabăra de poezie de la Sibiu mi-a oferit șansa de a petrece momente inedite alături de oameni faini care iubesc literatura și, mai ales, poezia.

În primele zile am participat la atelierele de scriere creativă susținute de Tiberiu Neacșu, iar unele din ele au fost adevărate provocări pentru mine. Scrierea unei vilanele având ca temă singurătatea mi s-a părut destul de dificilă având în vedere că nu mai încercasem un astfel de exercițiu până atunci. Spre surprinderea mea, rezultatul a fost peste așteptări, iar acest lucru m-a făcut mai încrezătoare. De asemenea, crearea unui poem în limba engleză care să surprindă relaționarea între oameni a constituit încă un exercițiu interesant, despre care îmi face plăcere să vorbesc. În acest poem ar fi trebuit să folosim maxim zece cuvinte, la alegere, pe care le puteam repeta oricând în text, însă condiția era să respectăm tema dată.

Momentul cel mai mișto a fost când a trebuit ca fiecare poet să scrie pe ziduri sonetele inspirate din operele artistului sibian, Dan Perjovschi.

această suprafață metalică trasând
cuvinte în limba celor cuminți
ca noi/ câteva cadre ideale în toate
colțurile macerate de soare

sunt suficiente în viitor lucrurile
cărora le spui pe nume într-un fel
stupid în fond un balcan-can oricând
ne poate face paraleli cu ceața

în care scrisul ăsta se tulbură/
ani de-a rândul/ precum ființele care ies
în stradă apoi intră precum your money

in the bank: your future, your data
in the cloud de fapt aceste stări metalice
mai cuminți decât noi/

Sper să particip si anul viitor la acest festival. „Poets in Transilvania” e o poezie…

Cristina Alexandrescu

Niște cuvinte despre Young Poetry Camp și nu numai

Nu prea am idee la ce se așteaptă oamenii să audă despre o tabără cu poeți tineri; nu știu ce ar trebui să spun ca să cuprind cât mai multe chestii și lumea să rămână perplexă în fața paragrafului ăstuia. Calea sincerității ar putea salva cumva situația, so… nu știu ce au scris ceilalți despre, dar uite cum au stat lucrurile de fapt:

Vlad și Cătălina m-au invitat la Sibiu pentru că nu știu ce tabără urma să se desfășoare, în legătură cu nu știu ce festival și, după mai multe vin/ nu vin situations, le-am zis că da, o să fiu acolo. Faptul că am fost cazată cu 9 oameni aproape necunoscuți în cabană, în pădure, și faptul că trebuia să petrec cu ei o săptămână, m-a speriat mult mai puțin decât ideea de a nu avea wi-fi. În mod miraculos am supraviețuit și, pe lângă asta, am scris poezii cu oamenii ăștia și am sfârșit prin a mă atașa de ei. Se crease un fel al nostru de a ne simți mai bine în pădure, cu câteva doze de bere, cu foile și pixurile pe mese decât în centrul Sibiului, Sibiu care e, altminteri, în top 3 orașe în care aș vrea să mă mut când voi fi mare.

Mi s-a părut nice faptul că nu am avut deloc sentimentul că am fi fost într-o competiție în care fiecare încearcă să-și valorifice bicepșii & stuff. Ne permiteam să râdem unii de alții fără să ne supărăm. Și eu am râs de mine când, după ce am primit „sarcina” de a scrie o vilanelă, eu tot îi dădeam cu avem de făcut „vilalela” aia până la ora cutare sau fir-ar ea de „vilalelă” cu rima ei cu tot, că nu-mi iese pentru că înțelesesem greșit cuvântul. Și, tocmai pentru că rima m-a bătut, nu o să citez aici poemul ăla. În schimb, de poemul rezultat din prima temă propusă de Tibi sunt chiar mândră: Poem din zece cuvinte much – „pain is/ when/ I have to wash up your smell.”

Mi s-a mai părut amuzant și faptul că eu, la 1,48 m ai mei, am fost văzută mereu ca jumătatea malefică a cuplului Cristina Alexandrescu & Alexandra Turcu. Nu e neapărat nou pentru mine să fiu considerată meany, dar m-a amuzat mult și, dacă ar fi să mă închipui pe scenă acum, luând un premiu Oscar, în încheiere nu aș mulțumi unei liste interminabile de oameni, ci i-aș spune unui anume Alex: „okay, scuze că sunt meany uneori”.

Ilinca Pop

2000 de caractere și abia m-am trezit, tocmai am citit mailul de la Nikola Madzirov, căruia i-am trimis două cărți despre percepție și spațiu, cum rămăsese în prima noapte de tabără că voi face. Nu știu câte caractere înseamnă 40 de cuvinte.

Am ajuns în tabără luni, bolnavă după o săptămână de lucru neîntrerupt la o machetă de prezentare, cu mușchii încordați la maxim și promisiunea că mă voi întoarce bine. Și promisiunea că o să învăț să mă detașez, să privesc lucrurile din afara lor, să nu mi le mai apropii într-atât încât să mă scufunde. Nici nu am băgat de seamă când, în ultima seară, totul s-a transformat într-o neliniște acută. Eram la Frieda, cârciuma unde invitații luau masa de seară și bețivăneala aferentă. Fiind și ultima cină, veselia era în toi, mai ales că o dragă doamnă iubitoare de poezie venise în vizită la Sibiu să își serbeze ziua de naștere. Și totul era viu și minunat.

L-am privit câteva zile pe Stephen Watts retrăgându-se la o altă masă, deschizând cartea lui Gellu Naum, una din cele câteva pe care le avea la el. Câteodată ridicându-se în mijlocul veseliei și mergând într-un colț să noteze un gând sau să traducă împreună cu K. Atât de bine am înțeles în acea ultimă seară, în care nu reușeam să leg o conversație, în care mi-am deschis cu panică geanta sperând să găsesc o carte uitată acolo – și am găsit – de ce poezia trebuie să rămână o alternativă, de ce gestul ăla impulsiv, un reflex pe care nu știam că îl am, era unul salvator. E cel mai scurt drum spre liniște, spre un tip de singurătate în care poți să decantezi, în care poți să respiri fără să mergi până la marginea pădurii să răcnești.

Cel mai frumos lucru în festivalul ăsta, așa cum i-am spus și doamnei de la Radio România Cultural, mi se pare a fi faptul că aduce poeții unul lângă altul și poezia mai aproape casă. M-a întrebat – acasă la Sibiu? Acasă la ea însăși, i-am răspuns, deși nu am vrut să sune profetic, e în primul rând gândul lui Tiberiu.

A fost și ăsta un fel de acasă al nostru. Probabil de-asta îmi și luasem halatul ăla alb, despre care amintise Cătălina, la mine. Faptul că m-am trezit într-o zi cu o insectă cât pumnul pe el nu mi-a făcut șederea în pădure mai ușoară, totuși – e cum îmi spunea Vlad Pojoga la telefon, în timp ce zbieram la o viespe – „Ha! Bă, și tu ești ca mine și O’Hara: nu te poți bucura de un lac decât dacă știi că ai un metrou imediat lângă”.