Dacă eşti mare consumator de jurnale, nu vei putea să laşi Zenul din mână. Între 2004 şi 2010, Mircea Cărtărescu şi-a relatat, în timp real, suferinţele de scriitor celebru, tradus şi premiat, chinul de om care câştigă din scris, care are o familie iubitoare şi care călătoreşte mult.
Sună ironic? Poate. Dar n-ar trebui. De ce oare presupunem că aşa-zişii oameni „împliniţi”, cei care au parte de celebritate, bani sau dragoste, sau de toate în acelaşi timp, trebuie musai să fie şi fericiţi? Cred, dimpotrivă, că atunci când ai toate aceste lucruri, când te-ai zbătut să le ai şi ai reuşit, nu-ţi mai rămâne decât să trăieşti sub presiunea pe care o implică păstrarea lor.
Cred că efortul de a ajunge un scriitor celebru e cu mult mai plăcut şi mai suportabil decât cel de a-ţi păstra statutul. Aşa cum de multe ori efortul de a-ţi cuceri iubitul e mai plăcut decât cel de a păstra vie apoi relaţia cu el.
Zen este jurnalul unui om asupra căruia se exercită o presiune enormă, pe care o suportă greu. Bineînţeles, chinul lui nu e uşor de suportat nici pentru cititor. Oscilaţiile între orgoliu şi umilinţă, sau între certitudinea că este Alesul şi cea că nu este nimic, veninul cu care vorbeşte despre critici, lipsa de interes pentru lumea exterioară te pot enerva şi poţi alege să-l judeci aspru pe autorul vinovat de ele.
După ce am terminat de citit şi am stat o vreme pe gânduri, am ales în schimb să fiu empatică şi înţelegătoare: terminasem, de fapt, o carte pe care nu o putusem lăsa din mână, deşi în ea erau o mulţime de lucruri care aparent nu mă priveau deloc: visele şi crizele unui scriitor de 50 de ani, însemnări despre tot ce crede el că se întâmplă în interiorul lui, mai rar despre cărţile pe care le citeşte, despre familia lui şi despre destinul lui în literatură. Un personaj ultrapreocupat de sine însuşi şi de trăirile sale.
Neajunsurile personajului sunt evidente, dar am citit totuşi pe nerăsuflate. E ceva hipnotic în scrisul lui MC, ceva lipicios şi atrăgător. Şi în afară de cevaul misterios care nu m-a lăsat să mă opresc din datul paginilor, mai sunt câteva lucruri care mi-au plăcut.
M-a uns pe suflet felul în care MC i-a luat apărarea lui Dostoievski în faţa lui Nabokov:
Aseară n-am stat să mă întreb din ce motive se grăbeşte Nabokov atât de tare să-l demitizeze pe Dostoievski. Nabokov e un uimitor stilist şi, dacă literatura ar consta doar din fraze, ar fi cel mai mare scriitor. Dar Dostoievski, aşa cum a fost el, nevrotic, cartofor, violator, poate, extremist rusofil, desigur nefrecventabil ca om, desigur mult mai puţin expert în efecte literare, e un geniu, adică un om care-a exprimat, pin pagini bune şi proaste, dimensiunea inomabilă a destinului uman, care nu poate fi prinsă când faci doar literatură (sclipitoare chiar).
Mi-am adus aminte de Erofeev şi de cocktailurile lui extravagante:
Citesc poemul lui Venedikt cu uimirea pe care-o am pentru tot ce n-aş putea face eu în scris. E nemaipomenit, e dat dracului. Nu ştiu ce înseamnă sufletul rus, dar aici e mai abundent ca oriunde.
Am citit vrăjită despre idilicul Sângeorz şi m-am bucurat să găsesc, presărate peste tot, printre pasajele sumbre pline de suferinţă, dezechilibru, teamă, ipohondrie, nişte însemnări despre nori, umbre, cafea, plăcerea scrisului.
Zenul lui Cărtărescu a avut parte de suficiente cronici în care cred că s-au spus, cu patos sau fără, cu răbdare sau expeditiv, lucrurile importante care trebuiau spuse: despre diferenţa dintre jurnalul acesta şi cele mai vechi, despre defectele personajului, despre condamnabila lui lipsă de atenţie la exterior etc. (Dacă eşti interesat, vezi aici, aici sau aici.)
Poate pentru că nu sunt critic literar, ci doar un cititor împătimit, cu o anumită slăbiciune pentru jurnale, am văzut în Zen portretul (livrat cu mult curaj, nu cred că e uşor să te expui aşa cum a făcut-o MC) unui om aflat într-o dublă criză. Pe de-o parte, în criza trecerii unui prag (vârsta de 50 de ani poate fi greu de asumat), pe de altă parte în criza provocată de necesitatea de a-şi păstra statutul.
Am mai văzut portretul unui om inadaptat şi care nu se defineşte uitându-se în ochii prietenilor apropiaţi, ci raportându-se la imaginea unui sine din trecut şi la felul în care crede el că îl priveşte un public anonim şi cam vulgar.
Şi nu în ultimul rând, m-am gândit la verva aceea specială pe care ţi-o dă scrisul în jurnal, la felul în care decupezi, mistifici sau transformi lucrurile într-un fel la care nimeni altcineva în afară de tine nu va avea vreodată acces. Sunt sigură că omul care răzbate din paginile jurnalului e doar o ficţiune, că realitatea e mult, poate chiar foarte mult diferită. Şi de-asta cred că n-ar trebui să-l identific pe acel om cu autorul jurnalului şi să-l judec aspru şi definitiv pe acesta din urmă.
Pingback: Ce citesc bloggerii – Dragoş Butuzea aka Chestii Livreşti « Bookaholic
Pingback: Noutăţi cu Mircea Cărtărescu « Bookaholic
Pingback: Jurnaul lui Anne Frank sau când totul mi s-a părut nedrept « Bookaholic