Prezent la MŢR, în seara de deschiderea a celei de-a cincea ediţii a FILB, Jonathan Coe, cunoscut în Marea Britanie mai mult pentru scrierile sale politice, dar celebru, pe continent, pentru romanul Casa somnului, a vorbit despre pasiunea sa pentru muzică, despre politică, dar şi despre importanţa imaginaţiei.

Înainte să fiţi scriitor, aţi fost pasionat de muzică. Cum v-a influenţat experienţa muzicală scrisul?

N-am fost niciodată mai mult decît un muzician amator, şi cred că din această pasiune, pentru jazz, dar şi pentru muzica clasică, am căpătat un interes mai puternic pentru structură, pentru formă, ceea ce e puţin atipic pentru scriitura britanică. Ceea ce se discută cel mai adesea în spaţiul literar britanic este, în cazul prozei, stilul, care pe mine nu mă interesează atît de mult.

Ceea ce mă entuziasmează atunci cînd scriu un roman este alcătuirea planului, eşafodajul pe care adaug cuvintele. Să mă concentrez pe înlănţuirea de fraze mi se pare plictisitor şi dificil. Pot să spun că am o abordare muzicală a romanului, pentru că forma şi structura sînt foarte importante pentru mine şi, ca în jazz, încerc să las loc liber pentru improvizaţii.

Obişnuiţi încă să cîntaţi?

A fost o vreme cînd visam să devin muzician, dar am devenit prieten cu oameni din acest domeniu, i-am văzut cum lucrează, şi îmi dau acum seama că nu am talentul sau dăruirea de care dau ei dovadă. Aşa că nu pot să duc această pasiune dincolo de hobby. Îmi place să scriu piese muzicale pentru mine, dar nu cred că le voi face publice, pentru că nu consider că sînt suficient de bune.

Aţi lucrat la un experiment literar-muzical foarte interesant, Say Hi to the Rivers.

Interesul meu pentru muzică a rămas constant şi am făcut experimente de lectură a scrierilor mele cu muzicieni, pe muzică compusă special pentru a merge cu textul. M-am gîndit să duc puţin mai departe acest experiment, şi aici am beneficiat de ajutorul prietenului meu, Sean O’Hagan, compozitor şi cîntăreţ în formaţia High Lamas, care compune muzică de natură foarte filmică, emoţională, dar şi amplă, perfectă ca fundal pentru recitare.

Am luat 60 de minute din muzica sa, în mare parte muzică instrumentală, şi am scris un text pentru a fi interpretat. A fost o dezvoltare a ideii mele de a îmbina lectura cu muzica. Este o producţie dificilă şi costisitoare, concepută pentru zece perfomeri – şapte muzicieni şi trei actori –, repetiţiile sînt lungi, aşa că nu au fost decît opt sau nouă reprezentaţii pînă acum.

Cărţile dvs. au o structură muzicală, iar unele dintre pun un accent puternic pe fantezie, imaginaţie, în Casa somnului, de pildă, realitatea pare adesea a se confunda cu visele, cu imaginaţia. Cum vedeţi raportul dintre realitate – sau ceea ce noi numim realitate – şi vis?

Nu am o teorie a viselor, nu sînt un freudian, nu cred în teoria interpretării viselor, dar asta nu înseamnă că, fiind o parte a laturii noastre imaginative pe care nu o înţelegem, sînt mai puţin importante. Acum nu mai am visele acelea intense, iar momentul din carte, cînd Sarah confundă visele cu realitatea, este ceva ce eu trăiam frecvent.

Este o scenă pentru care m-am inspirat chiar dintr-un episod al vieţii mele, cînd m-am trezit, într-o dimineaţă, convins că mama unui prieten al meu de la universitate murise, aşa că m-am aşezat la birou şi am început să-i scriu o scrisoare de condoleanţe; dar, înainte să o pun la poştă, m-a străbătut îndoiala – oare chiar se întîmplase acest eveniment sau visasem totul? Aşa că l-am sunat şi mi-a spus că mama lui nu murise. Nu vreau să spun că visele încearcă să ne comunice ceva, dar cred că este important să conferim un sens şi lucrurilor pe care nu le înţelegem.

Scrieţi şi despre realităţile politice, sociale din Marea Britanie. De ce consideraţi important acest aspect pentru literatura dvs.?

Pentru mine nu contează atît subiectul, cît modul în care îl prezinţi, onest, astfel încît să-i încurajeze pe oameni să se gîndească la ei şi la lumea din jurul lor. Nu ştiu dacă o să mai scriu o satiră politică, pentru că, odată cu trecerea timpului, îmi vine tot mai greu să glumesc pe seama nedreptăţilor politice, să scriu despre ele în acea notă de comedie neagră din Ce hăcuială!, atît de savurată de cititorii mei.

Nu mă mai amuză prea multe lucruri şi sînt cu atît mai recunoscător cînd întîlnesc ceva care mă face să râd.

 

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *