Mariana Mihu, actriţă a Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, a interpretat, de-a lungul carierei,  o varietate impresionantă de roluri, atât în teatrul de factură socială (înainte de ’89, spune ea, totul era social, în ciuda bine-cunoscutelor „şopârle”), cât şi în cel poetic. A lucrat cu regizori celebri, precum Mihai Măniuţiu (Electra) şi Şerban Puiu (Doamna de turtă dulce), dar şi cu Gavriil Pinte, care a distribuit-o în roluri mari, primite, de regulă, de bărbaţi. Arătând că în teatru nu trebuie să existe limitări, în Visul unei nopţi de Shakespeare îl joacă şi pe Puck, şi pe Hamlet, iar în Ispita Cioran, are un rol la fel de ofertant, Simone Boué, care devine şi „memoria” lui Cioran (ambele spectacole au putut fi văzute recent în cadrul FITS 2012, dar ele se joacă în fiecare primăvară şi toamnă).

 

Hamlet, Puck, chiar şi Cioran (atunci când sunteţi „memoria” sa), personaje interpretate de o actriţă, exact cum pe vremea lui Shakespeare chiar şi rolurile feminine erau jucate de bărbaţi. Cât de provocator este să jucaţi roluri masculine?

Sigur că e dificil să faci un rol care, de obicei, e atribuit unui bărbat, dar când vorbim despre Visul unei nopţi de Shakespeare, trebuie spus că nu avem personaje masculine sau feminine. Gavriil [Pinte] şi-a propus să facă un spectacol despre felul în care se construieşte teatrul (şi să arate că oricine poate să ajungă, la un moment dat, în ipostaza de a fi actor), uneori din nimic, dintr-un obiect care poate să capete viaţă în funcţie de cât de tare îl preţuieşte actorul. Întreg spectacolul e construit pe ideea de a înţelege cum facem noi să fim artişti, aşa că miza noastră este să înţelegem mecanismele prin care actorul reuşeşte să facă un rol.

E mai greu să te apropii de o piesă scrisă în urmă cu 400 de ani decât de una contemporană?

Depinde de cât de bine scris e şi de cât de complexe şi conturate sunt personajele, pentru că fiinţa omenească nu s-a schimbat extraordinar, avem aceleaşi defecte, aceleaşi metehne. Sigur că, atunci când joci într-un spectacol mai tradiţionalist, e mai dificil să ai comportamentul unui personaj de pe vremea lui Shakespeare, să spunem, pentru că poţi doar să-ţi imaginezi. Nu ai cum să ştii chiar cum a fost, dar poate să capete viaţă prin tine şi lumea poate să creadă că aşa a fost şi nu putea fi altfel.

 

Un personaj mai modern este cel din Ispita Cioran. Cum vi l-aţi asimilat?

Eu sunt un personaj simbolic, sunt şi Simone Boué, şi memoria lui Cioran, şi m-am hotărât să abordez acest personaj cu mult calm, înţelegere şi bineînţeles cu conştiinţa faptului că Simone are în faţă un mare spirit. Simone  este omul care a trăit o viaţă lângă Cioran şi l-a cunoscut cel mai bine, dar sigur că în spectacolul lui Gavriil, ea poate să fie şi un altfel de personaj, pentru că, fiind memoria lui, din când în când devine mama lui, devine sora lui. Pentru mine, e foarte important din punct de vedere afectiv, mă simt legată de acest spectacol şi îl iubesc pur şi simplu. Nu-l analizez, nici nu mă gândesc să-l analizez, şi mi se pare o călătorie frumoasă de fiecare dată.

 

Înainte de acest spectacol, eraţi un cititor fidel al lui Cioran?

Bineînţeles, şi am fost foarte bucuroasă când Gavriil a venit să facă spectacolul şi i-am şi mărturisit că sunt invidioasă că nu sunt bărbat. După aceea, l-am văzut pe Marius [Turdeanu] şi mă bucur că este el, pentru că e incredibil, e Cioran însuşi. L-am adus pe Cioran înapoi la Răşinari.

 

Cu acelaşi calm îl abordaţi şi pe Hamlet. Cum e posibilă o astfel de interpretare a unui rol care, de cele mai multe ori, e jucat încrâncenat?

Pentru că întreg spectacolul e construit aşa. Sunt bucăţi de Hamlet şi bucăţi de Puck. Această detaşare trebuie privită în asociere cu partea de comentariu a artistului care vrea să intre în rol şi nu ştie cum să facă şi se întreabă cum ar fi mai bine. M-a interesat foarte tare să văd cum e să intri şi să ieşi din personaj, să te detaşezi şi să comentezi, apoi să intri iar, să simţi toată emoţia lui, apoi iar să te detaşezi.

 

Ce mi s-a părut interesant a fost faptul că această abordare nu a ştirbit cu nimic tragismul personajului.

Hamlet e un mare spirit, să nu uităm, sigur că el are părţile lui de îndârjire, de patimă, atunci când spune unele lucruri, dar el e cel care, în primul rând, analizează, în câteva monologuri, omul.

 

Şi Ispita Cioran, şi Visul unei nopţi de Shakespeare sunt în regia lui Gavriil Pinte. Se observă că vă integraţi perfect în spectacolele sale.

Gavriil mi-a fost coleg de facultate, la Târgu Mureş, el era cu un an mai mare decât mine, era student la actorie şi cam prin anul 2-3, şi-a dat seama că, de fapt, nu vrea să facă actorie, iar prima lui tentativă de regie a fost şi cu mine: Conu Leonida faţă cu reacţiunea, în care o jucam pe Efimiţa. Ne-am distrat copios, dar şi acum ţin minte acel spectacol. Viaţa a făcut să nu ne mai vedem aproape douăzeci de ani, dar când ne-am reîntâlnit a fost ca şi cum nu ne-am fi despărţit niciodată.

 

În Visul unei nopţi de Shakespeare se pune, la un moment dat, problema imaginaţiei: ea trebuie să se observe nu numai la actor, ci şi la spectator.

Şi spectatorul trebuie să fie la fel de talentat ca şi actorul, e minunat când găseşti un public care să aibă „organ” pentru teatru. E un spectacol care chiar se încadrează în deviza festivalului nostru, „Cultura face diferenţa”. Am văzut cât de bine au înţeles această propunere, pentru că nu e uşor să digeri un spectacol în care nişte planuri se întrepătrund atât de complex.

În tramvai, e şi mai greu de jucat, pentru că e o tehnică ce se apropie mai mult de film, dar mie îmi place genul acesta de spectacol, îmi place să mă uit în ochii omului, nimic nu-l atinge mai tare pe un actor decât privirea unui spectator care a înţeles ce se întâmplă.

 

V-aţi apropiat de teatru din prima?

De fapt, nu eu m-am apropiat de teatru, ci teatrul de mine. Pentru că eram o biată fetiţă de 14 ani, care a spus o poezie la o festivitate la şcoală, şi întâmplarea a făcut că în sală era un actor de la teatrul din Braşov. A rămas după serbare, s-a dus la cancelarie şi a întrebat cine e fetiţa aceea, pentru că trebuie să facă teatru. Actorul de la Braşov se numeşte Ion Jugureanu, căruia o să-i mulţumesc toată viaţa. Am făcut parte dintre norocoşii care au intrat din prima, la Târgu Mureş, pe un singur loc

 

Poate fi considerat FITS centrul cultural al oraşului?

Festivalul acesta a schimbat practic oraşul, datorită lui Sibiul a ajuns, în 2007, capitală culturală europeană, şi datorită lui veţi vedea grupuri întregi de turişti din toate colţurile lumii. Sunt oameni care vin de câţiva ani la rând, special pentru acest festival.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Un comentariu
  1. Avatarioan m.

    Mihule, ma bucur sa te citesc, mi-ar fi placut sa te vad si pe scena, asta e, m-am bucurestenizat de un sfert de secol…Mi-am amintit acum ca si eu trebuia sa intru din prima la Mures, mi-a spus dl. Jugureanu ulterior, i-a transmis unei doamne de acolo “vezi ca iti trimit doi copii buni”, adica tu si eu, Dumnezeule ce mult a trecut de-atunci, sanatate si ganduri bune! Ioan Matei

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *