Bătălia cărți versus filme este perpetuă. Nu o vom relua astăzi, am mai dezbătut aspectul acesta cu alte ocazii și, oricum, parcă nu are finalitate. Ambele tabere au suficiente argumente.
În schimb, am făcut o listă cu 10 scriitori nemulțumiți de ecranizări, toate celebre și suficient de vechi încât să le fi văzut toată lumea. Am menționat, de fiecare dată, ce motive au avut autorii pentru a le displăcea filmele în cauză – veți vedea, cele mai multe sunt atât de generale încât s-ar putea potrivi cu ușurință oricărei alte cărți/ altui film. În plus, le-am ales doar pe cele care mie mi-au plăcut foarte mult (atât cărțile, cât și filmele; de altfel, le analizez întotdeauna separat), cu o singură excepție: My Foolish Heart, după o nuvelă a lui Salinger, pe care n-am apucat să o văd, dar al cărei caz mi s-a părut interesant.
Hemingway și A Farewell to Arms (Adio, arme)
Ernest Hemingway – ecranizarea filmului A Farewell to Arms (1932, Adio, arme), regizat de Frank Borzage. Hemingway a fost dezamăgit de alegerea regizorului (implicit a scenariștilor Benjamin Glazer și Oliver H.P. Garrett) de a pune în lumina reflectoarelor povestea de dragoste din carte și de a neglija ororile războiului, pe care el le vedea în centrul acțiunii. De asemenea, i-a displăcut profund faptul că sfârșitul filmului nu a coincis cu cel al cărții. Singurul aspect cu care autorul a fost de acord a fost faptul că Gary Cooper a avut rolul lui Fredric Henry – de altfel, au și devenit prieteni foarte curând după aceea.
După ce a vizionat ecranizarea, scriitorul american a spus: „I obviously did not know Hollywood well at all”. Noi cunoaștem prea bine faima Hollywood-ului și a producțiilor sale, nu-i așa? 🙂
Salinger și My Foolish Heart (după Unchiul Wiggily în Connecticut)
J.D. Salinger – filmul My Foolish Heart (1949, ecranizare după nuvela Uncle Wiggily in Connecticut), în regia lui Mark Robson. Este singurul film din listă pe care nu l-am văzut dar, tocmai pentru că Salinger l-a urât, am de gând să mă uit curând la el :).
Acum ceva timp mă întrebam, la o ieșire cu prietenii, cum de nu a fost ecranizat romanul De veghe în lanul de secară. Am găsit motivul cu această ocazie: după ce a văzut ce a ieșit din nuvela sa, Salinger ar fi jurat că nu-și va mai da niciodată acordul ca scrierile sale să fie transpuse în cinematografie. Ce nu i-a plăcut la My Foolish Heart? În principiu, el a detestat, ca și Hemingway, accentul pus pe povestea de iubire, care i s-a părut mult prea siropoasă. Pe foarte scurt, a avut senzația că nuvela i-a fost „măcelărită”. De altfel, aici puteți citi o epistola trimisă de Salinger lui Herbert, în care îi explica de ce De veghe în lanul de secară n-ar trebui ecranizat vreodată.
Burgess și A Clockwork Orange (Portocala mecanică)
Anthony Burgess – A Clockwork Orange (1971, Portocala mecanică), „responsabil” pentru film este Stanley Kubrick, care a semnat atât regia, cât și scenariul. Scriitorul britanic a fost foarte nemulțumit de versiunea lui Kubrick deoarece, spunea el, părea că glorifică sexul și violența, lucru care putea deruta publicul, mai ales atunci când oamenii citeau cartea. Și tind să-i dau dreptate, prima dată când am văzut filmul m-am îngrozit (bine, nici vârsta la care l-am vizionat nu era potrivită – în jur de cincisprezece ani) și am refuzat să mă apropii de carte. Am revenit mult mai târziu și, culmea, mi-au plăcut la pachet, cartea și filmul.
Iată afirmația lui Burgess vizavi de viziunea lui Kubrick și regretul de a fi scris Portocala mecanică:
„The book I am best known for, or only known for, is a novel I am prepared to repudiate: written a quarter of a century ago, a jeu d”esprit knocked off for money in three weeks, it became known as the raw material for a film which seemed to glorify sex and violence. The film made it easy for readers of the book to misunderstand what it was about, and the misunderstanding will pursue me till I die. I should not have written the book because of this danger of misinterpretation”.
Roald Dahl și Willy Wonka & the Chocolate Factory
Roald Dahl – Willy Wonka & the Chocolate Factory (1971, Willy Wonka și fabrica de ciocolată), ecranizare a volumului Charlie și fabrica de ciocolată, la care a lucrat la scenariu și scriitorul, în regia lui Mel Stuart. Dacă Roald Dahl a fost de acord cu schimbarea titlului – pentru a se face publicitate unui baton de ciocolată -, a avut, pe lângă, o grămadă de alte obiecții. Nu i-a plăcut că Willy Wonka a fost interpretat de Gene Wilder și nu de Spike Milligan, afirmând că primul a făcut un rol slab, voit prețios, umflat cu pompa, neverosimil. Bineînțeles că a reproșat și câteva schimbări în ceea ce privește intriga și l-a acuzat pe regizor că n-a ținut cont de scenariul lui (Mel Stuart has no talent or flair).
Ei bine, da, și romancierul în cauză a declarat că, cel puțin cât timp va mai trăi, producătorii nu vor mai pune mâna pe drepturile vreunei cărți semnate de el. Ceea ce s-a și întâmplat: aceștia au așteptat să moară (în 1990), după care au reușit să ecranizeze aceeiași carte, în 2005 (în regia lui Tim Burton). Eu cred că Dahl ar fi fost mulțumit de această versiune. Voi ce spuneți?
Stanislaw Lem și Solaris
Stanislaw Lem – Solaris (1972), regizat de celebrul Andrei Tarkovsky. Ehe, poveste lungă: Lem a lucrat la scenariu, împreună cu Tarkovsky, timp de șase luni, în Moscova. Au încheiat colaborarea în momentul în care au început să se certe din pricina schimbărilor pe care regizorul voia să le facă.
După ce a văzut fragmente din film, Stanislaw Lem ar fi spus: „În loc să se concentreze pe problemele morale mai profunde, în legătură cu limitele cunoașterii umane, el a făcut o dramă de tipul Crimă și pedeapsă în spațiu, făurind mai întâi personaje inutile (părinți și rude), apoi adăugând o colibă pe o insulă”. A adăugat: „Tarkovsky era un geniu, dar îndrepta filmul în direcția opusă cărții mele”. Ce s-o mai lungim, ideea e că scriitorul polonez considera că filmului îi scapă misterul și atmosfera cărții.
Se pare că doctorul l-a sfătuit pe Lem să nu vizioneze remake-ul din 2002 (în regia lui Steven Soderbergh), ceea ce a și făcut.
Ken Kesey și One Flew Over the Cuckoo”s Nest
Ken Kesey – One Flew Over the Cuckoo”s Nest (1975, Zbor deasupra unui cuib de cuci), ecranizare a minunatului Milos Forman, regizorul filmului multipremiat – să ne gândim doar la cele cinci Oscaruri, primite pentru imagine, regie, actor în rol principal, actriță în rol principal, scenariu.
Fiți fără griji, asta nu l-a dat pe spate pe Kesey, nemulțumit de interpretarea lui Jack Nicholson (!) și de faptul că nu s-a păstrat naratorul – în carte, Bromden. Mult timp, scriitorul a susținut că nu s-a uitat la „dezastrul” de film, mai ales pentru motivele de mai sus. Soția s-a l-a contrazis, la ceva vreme după aceea, spunând că, de fapt, Kesey a fost fericit că filmul a fost realizat. Și cum să nu fie? A ieșit fantastic, mai ales grație lui Forman.
Stephen King și The Shining
Stephen King – The Shining (1980, Strălucirea), tot în regia lui Stanley Kubrick (nefericitul, nu a primit laude de la niciun scriitor), tot cu Jack Nicholson în rol principal, și el neplăcut în distribuție de King tocmai pentru că i s-a părut că-l interpretează pe Jack Torrance ca fiind nebun de la început, pe când scriitorul spune că n-a fost astfel până în momentul în care a ajuns la hotel.
Iată declarația lui King: „I”d admired Kubrick for a long time and had great expectations for the project, but I was deeply disappointed in the end result. (…) Kubrick just couldn”t grasp the sheer inhuman evil of The Overlook Hotel. So he looked, instead, for evil in the characters and made the film into a domestic tragedy with only vaguely supernatural overtones. That was the basic flaw: because he couldn”t believe, he couldn”t make the film believable to others”. Nu sunt de aceeași părere, dar sunt convinsă că asta nu l-ar face pe Stephen King să se răzgândească :). Oricum, pentru a se asigura că nu se mai repetă aceleași greșeli, scriitorul a colaborat cu regizorul Mick Garris la mini-seria din 1997, produsă de ABC.
Eu mă întreb ce părere o fi avut de ecranizarea cărții Carrie, mult, mult sub The Shining.
Michael Ende și The NeverEnding Story (Povestea fără sfârșit)
Michael Ende – The NeverEnding Story (1984, Povestea fără sfârșit), ecranizare realizată de Wolfgang Petersen (regizor, dar și scenarist, alături de Herman Weigel). Autorul german al superbei cărți pentru copii (și nu numai, eu am citit-o abia acum doi ani și m-am bucurat tare mult de ea) a fost supărat nevoie mare pe film, cerând fie ca filmările să nu mai continue, fie ca titlul să fie schimbat.
Spera, desigur, ca filmul să nu fie considerat o transpunere în limbajul cinematografic a Poveștii fără sfârșit, mai ales că nu vedea nicio legătură între cele două. Nu i-a reușit niciuna dintre manevre, ecranizarea a apărut, iar titlul a rămas același. De aceea, i-a dat în judecată pe producătorii filmului; a pierdut procesul, singurul lucru obținut fiind excluderea numelui său de la începutul acestuia, în calitatea sa de autor al volumui.
Winston Groom și Forrest Gump
Winston Groom – a fost nemulțumit de Forrest Gump (1994), ecranizarea cărții omonine, al cărei regizor a fost Robert Zemeckis. Gump ajunsese astronaut în carte (lucru omis în film), s-a renunțat la scenele cu limbaj licențios și la cele de sex (Groom spune că, astfel, filmul a pierdut mare parte din savoarea volumului său), și, colac peste pupăză, autorul n-a mai primit niciun ban pe drepturile de autor – contractual, lui Groom îi revenea 3% din profit, dar producătorii au spus că filmul n-a avut, până la urmă, niciun profit. Nu, nu a câștigat procesul nici el.
Iată ce sfat dă Winston Groom: ”Don”t never let nobody make a movie of your life”s story. Whether they get it right or wrong, it doesn”t matter”.
Cel mai trist este, poate, faptul că niciunul dintre cei care au urcat pe scenă în 1995 să ridice prestigioasele statuete de la Oscar (șase la număr pentru acest film) nu l-a menționat măcar pe scriitorul nostru.
Bret Easton Ellis și American Psycho
Bret Easton Ellis – American Psycho (2000), în regia lui Mary Harron (dar și scenaristă, alături de Guinevere Turner). Ellis este, în general, un nemulțumit – nu i-a plăcut niciuna dintre ecranizările cărților lui (nici The Informers, nici The Rules of Attraction), dar pe cea după American Psycho a detestat-o, spunând că n-ar fi trebuit să existe. S-a plâns, evident, tot de misterul și ambiguitatea din carte, lucruri care nu mai sunt prezente în film – da, pentru că cinematografia devoaleză prin imagine.
Explică, în detaliu:
„American Psycho was a book I didn”t think needed to be turned into a movie. I think the problem with American Psycho was that it was conceived as a novel, as a literary work with a very unreliable narrator at the center of it and the medium of film demands answers. You can be as ambiguous as you want with a movie, but it doesn’t matter — we’re still looking at it. It”s still being answered for us visually. I don’t think American Psycho is particularly more interesting if you knew that he did it or think that it all happens in his head. I think the answer to that question makes the book infinitely less interesting”.
Să fim serioși: nu se întâmplă asta cu toate ecranizările? Sigur că un film nu are cum să capteze toate nuanțele, sigur că, majoritatea, îți dau mură-n gură, vizualul răpește mult imaginației. Dar aceasta este convenția.
***
Rar întâlnești scriitori mulțumiți de ecranizări (poate, într-un material viitor, le luăm în considerare pe acelea, ce ziceți? 🙂 ). Așa că nu mă pot abține să nu mă întreb dacă aceștia chiar sunt atât de naivi când își vând drepturile de autor, sperând în cine știe ce minune. Sau dacă nu cumva se răsfață lamentându-se. Ori să fie o metodă „clasică” de promovare indirectă a cărților lor? De tipul: mergi la film, îți place, iei cartea; mergi la film, nu-ți place, citești că autorul este de aceeași părere cu tine și-și „laudă” cartea, așa că te duci spre aceasta din urmă, curios. Voi ce părere aveți?
Surse: imdb.com, mentalfloss.com, listal.com, avclub.com, weminoredinfilm.com
In majoritatea cazurilor mi s-au parut filmele mult sub valoarea cartilor, insa exista si cateva exceptii:filmul “Valul pictat” de Maugham mi-a placut enorm, insa cartea m-a dezamagit profund. Luasem hotararea sa citesc cartea pt ca eram ferm convinsa ca va fi mai buna decat filmul, insa m-am inselat. Ce pot spune legat de acest articol este ca ii dau dreptate lui Stephen King pt ca a fost dezamagit de ecranizarea cartii lui. Intr-adevar Jack Nicholson parea nebun de la inceput, iar filmul n-a reusit sa redea farmecul romanului.
apropo de king el a zis ca shining este un film bun totusi dr ca nu are legatura cu cartea, aici ii dau dreptate, si a mai zis ca restul ecranizarilor cartilor sale au fost excelente, carie i-a placut la fel si misery, iar dupa acea incercare de a regiza numita ultimate overdrive se implica foarte mult in ecranizarea cartilor sale, bravo lui
“Pacientul englez” filmul mi-a placut mult mai mult decat cartea lui Michael Ondaatie, dar filmul “Padurea norvegiana” nu l-am putut urmari pana la capat, asa de indepartat l-am gasit fata de atmosfera cartii lui Haruki Murakami, poate una din cele mai bune a sa.