Textele de mai la vale provin dintr-un Jurnal fantasmatic (2010-2012), aflat în pregătire la editura Paralela 45. Întâmplările și personajele sunt derivate fantasmagorice, ficțiuni.
01.09
Directorul ăsta seamănă cu crainicul Oracu. „Io la teleu îs. Non stop, la mine, merge. Talk show-urile le ascult ca pe muzică”. Dă drumul cum se așază. Scaunul bej, căcăniu scârțâie, patinează. Ceașca-i tremură pe farfurioară, un turn mic de teracotă. Materie urâtă, rea. Se-ncruntă studiind-o, se miră că încă n-a crăpat. Atunci aduce cel mai mult cu crainicul.
Secretara-i apoasă. Stomacu-i o bulă imensă, un bulbuc. Pantofii-s uzați, țoalele negre. Bărbătești. Când i-e foame, îi dă cu apă. Din paharul de whisky, (sticlă subțire). Bea și, uneori, râgâie. Scurt.
Acasă, mai mult pe orizontală. Șlapii au moțuri roșii. Îi studiază plictisit. Sunt gri, catifelați. Miros a benzină. În rest, se uită la Semnal 2. Se gândește la secretară. Erotizarea-i vagă, de fundal. Nevastă-sa nu mai iese din treningul roz. Aspiră plecată, șurluie. „Deși…” Nu mai duce fraza la capăt.
Genericele sunt flăcări volatile, spirt roșu. „Să vedem, să vedem”. Invitații sunt statuați – contururi de sârmă și unt.
Ăsta cine-i?
Valentin Serigean. Computerist din…
Vorbește ca despre văru-său. Îl vede, apoi, pe stradă, întoarce capul, corpul. Se studiază-n vitrină: carourile-s albăstrii, cămașa răcoroasă. Și el e o Prezență, un lider comunitar. Are șofer. Și, în plus, e înalt. La For ia notițe, își freacă fața. Prinde și trage. Foile agendei – alb frigorific – foșnesc, liniatura se lichefiază. Pixurile-s, toate, Schneider. Coala e crestată, sub fiecare decizie. Cu o pilă de unghii. Exact ca a mamei. Mâner unduitor, lăptos. Așa se bifează. Se taie adânc. Județul tre´ să aibă prospețimea hreanului ras. A fructului macerat. Țelina să crească cu vârful în sus.
„E dificil. Noi, factorii…” Dificil e cuvântul fumée, al celor care se-ndeletnicesc cu somonul. Cald și lucios. E cuvântul-carne și os de pește, de pe care nu poți să sugi. Cuvântul-șal, al celor complecși. Care analizează și închid o trapă când decid. Amieze noroase și whisky on rocks. Helanca se prelinge, înăbușe lin gâtul. Scrumul are iz liturgic. Știi, lucrezi cu pastă, cu hârtii. Contractele sunt subsecvente. Seara, un gref pe terasă. Trepte vii, mozaicate. Tu și brotacul în catifea. Uzurpi, scobești pe dinăuntru edificii de urdă, chindii. Cel „trântit” dă cu tâmpla, cu/ de toate suprafețele (p)late. E tratat cu arsenic și îngropat în găinaț.
02.09
Și, totuși, ceva tre´ să se întâmple: ruptura, exprimarea. Dar mi-e, deja, silă să scriu (și) despre asta. A nu știu câta oară. Timpul trece, e ca evaporarea unei substanțe din organism. O decalcifiere.
03.09
Hipna(gogie), din nou. Un umăr, îngropat, de general, pe care cresc pomișori. Albastru închis, nocturn. O… Și filmul se rupe lent, ca o fâșie gelatinoasă.
Să vin acum la ziaristul decent. Scrie la Fâșia. Preferă, net, hârtia. Titlurile-s roșu tomat. E singur și el. Maică-sa s-a mutat. Mănâncă dedesubt, la cantină. Vesta i se scorojește. (Sunt portrete din crestături de brici). Genul lui: reportajul. Textul dens. Ia cursa până la Gătaia. Autobuzul galben-puturos. E ultimul. Și e, încă, tânăr. Merdeneaua caldă, plăcinta…S-au dus vremurile, au trosnit ca niște vreascuri. Sub cizmă. Ca niște bețișoare. „Scriai, domle, cu pixu´. Pasta curgea, păta. Serile ne strângeam la o ciorbă. Consoartele, nu mai zic – le trăgeam pe față batic. Beam, parcă, -n izmene. Nodeaua era cât cartoful. Tarcaș, de pildă, scria o proză auriferă. Solul județului era miez fiert de cartof, moale și cald. Luam cu unghia, cercetam. Și ne ștergeam de nădragi”.
Cesta a ținut, cândva, jurnal. „Însoțesc pe actorul Emanoil Ristea la gară”. Balonzaiderele erau gri. Se-nfoiau. Mânerele genții se-nmuiau și umezeau. Un amfitrion begheian (de pe malurile Begăi), glumea, forțând cuvântul, și râdea. Ca un măgar. După care tușea.
Bea rum, rima. Tocu-i era carbonifer. Cerneala bogată. Se-ntoarce la antologiile BPT. Citește ca un plod, pe pătuț. Genunchii i se ating. Barba i se înnegrește. Se scarpină strident. Un profesor care servește și îmbie. În cancelarie. crenvuști cu cartofi prăjiți, muștar. Pe o tăviță de carton. „Ia, ia, colega!” Și-nfige scobitoarea. O împlântă. Subsiorii îi miros a electrod. Pe dinți nu s-a spălat nicicând. „Pentru ce? ´s plăci, domle, os”. E îndesat, vânjos. Umăru-i zvâcnește sub mesadă. „Norocu´ meu!”
Pe la cenaclu, nu trece decât beat. Se așază-n primul rând, se hlizește. Și-i arde „colegului” un cot. Confratele se freacă, -și masează brațul. Și se dă mai încolo. „Mă, da ce v-ați emancipat…O secundă, maestre, o secundă…” Și adaugă un vers cu degetul ridicat. Mușcă din Eugenie.
Vrea să resuciteze editura Racla. Visează o plachetă longitudinală. O poezie ușoară. Ca siropul diluat. „La reuniunile scriitorilor, la lansări, ar trebui să se facă, mai des, trenulețu…” El ar face primul uuucișșșșș, cu o banderolă roșie pe cap. Ca un Rambo de jucărie. „Un diacon al anilor ’80”. Bea, pe atunci, la ultimul etaj. Tot într-un balonzaider.
Cozile de șobol – le vom trage-n cârlig, vom scrie râme pe ele, tijele vor fi prelungi. Un ecologist cu ace de brad în loc de păr, în nas. Șotronul acesta reunește planetele.
Sunt dintr-o hipnagogică, alta, cele de mai sus. Prea multe nu-mi mai amintesc. Și nici nu mai fac efortul. Coada (de șobol), oricum, îi supraviețuia, în felul unui șarpe, trupului. (Metamorfozele-s fluide, analogice). Momeala era, deci, vie. Ideală. Apocalipsa ni se arăta, ca la școală, pe planșe. Un fel de diafilme de fapt. Făceam, cu toții, gogâlț. (Înghițeam câlț după câlț). Linștea era umedă, pereții firavi. Paltoanele se subțiau. (Pe cei mai bolnavi). Asfaltul se-mbiba și el, ca șmirglul, se lăsa. Era o vineri de la poli. Să bem, ce mai, ca-ntre șoboli.
