Primul număr Bookshake de la Bookfest apare, cum nu se poate mai potrivit, chiar pe 1 iunie, de Ziua Internațională a Copilului. Spun potrivit pentru că, nu-i așa?, în copilărie ne îndrăgostim de povești și prindem gustul cărților pentru totdeauna. Scriitorii (buni) sunt (mari) cititori (și ascultători), așa că nu se putea să nu întrebăm, tocmai astăzi, câțiva autori români de cărțile care le-au fost dragi în copilărie. Ce ne-au răspuns, citiți în rândurile de mai jos.

 

Veronica D. Niculescu

Îmi amintesc înainte de toate un volum gros și jerpelit cu poveștile Fraților Grimm, din care îmi citea mama înainte ca eu să învăț să citesc, traducând pe loc din germană în română. Și probabil că senzația aceea, de căldură și apropiere, precum și magia transformării paielor noaptea în fir de aur, o caut și-o tot caut și acum când citesc. Apoi, după atâtea cărți din casă, ale căror titluri le-aș putea înșira și ar fi plictisitor – deși ar putea smulge câte-un oftat ici și colo – a fost biblioteca de cartier, un ghem în capătul unei străduțe noi explorate într-o vară, unde am descoperit basmele rusești. Dar cărțile copilăriei sunt și astăzi, aici, fiindcă m-am reîndrăgostit în primăvara asta de Ispirescu. Recitiți Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, mai ales dacă aveți fire albe în cap. E despre noi, despre acum, despre timp, dispariții, distrugeri, despre păduri și orașe.

 

Simona Antonescu

Când bunicul ne-a citit din carte, pentru prima oară, că este de-ajuns să rosteşti repede Zânoverbinovincăslachin, şi o zână te aude şi-ţi sare în ajutor, de oriunde s-ar afla ea, atunci am ştiut că problemele mele au luat sfârşit.

Aveam amândoi 5-6 ani şi îl ajutam pe bunicul să-şi ducă la bun sfârşit cea mai importantă sarcină a sa de peste zi, anume să ne adoarmă pe noi după-amiază. Ne citea din Zânele din Valea Cerbului, iar noi nu adormeam niciodată, urmărind poveştile Peleşului cu inima strânsă ori repetându-ne la nesfârşit în gând formula magică descoperită în paginile cărţii: Zânoverbinovincăslachin.

Eram convinşi că funcţionează. Pe vremea aceea chiar funcţiona.

Când mă gândesc astăzi la cărţile copilăriei, una dintre imaginile care îmi apar cel mai des în minte este aceea a bunicului aţipit cu Zânele din Valea Cerbului deschisă pe piept, vegheat de o parte şi de cealaltă de noi amândoi. În timp ce el îşi făcea somnul, noi desfăceam încet în minte formula magică, cercetând-o pe toate părțile: Zâno Verbino, vin, că-s la chin.

 

Radu Niciporuc

Povestiri vânătorești de un autor din al cărui nume mi-a rămas în memorie doar apelativul Nicodim, astea mi le citea tata până într-a-ntîia, apoi a urmat un salt năucitor la Cei trei muschetari și Contele de Monte Cristo cu care am ajuns în adolescență! Au mai fost, desigur, și altele, dar nu mi le mai amintesc…

 

Camelia Carmen Cavadia

Cel care mi-a fermecat copilăria a fost bunicul care obișnuia să ne spună – mie și surorii mele – povești. Cel mai mult îmi plăceau cele adunate în cartea lui Petre Ispirescu. Când le termina pe acelea, bunicul inventa altele. Unele la fel de frumoase precum cele adunate în carte. Așa se face că mai târziu, când am putut să fac singură lucrul acesta, am citit povești din toate colțurile lumii. Seria de povești nemuritoare era cea mai uzată, cea mai jerpelită, dar situată la loc de cinste în mica bibliotecă pe care o aveam atunci. O altă carte pe care am iubit-o în copilărie a fost Cosette a lui Victor Hugo, celebrul fragment din Mizerabilii, carte care, atunci când am citit-o integral, mult mai târziu, a reușit să mă întoarcă în timp.

 

Lavinia Braniște

Îmi amintesc cu drag de multe cărți din copilărie: Habar n-am și Doctorul Aumădoare au fost dintre marile preferate, poate și pentru că arătau foarte bine, mari și colorate, cu copertă cartonată, erau genul de cărți de care trebuia să am grijă. Au mai fost Luna Betiluna și Dora Minodora, Baba Iarna intră-n sat și tot felul de cărticele cu câte o poezie ilustrată: Cățelușul șchiop, Zdreanță, Rapsodii de toamnă, Balada unui greier mic. Îmi amintesc și acum ilustrațiile sau câte un cuvânt ciudat pe care-l vedeam prima dată în cărțile astea: hasmațuchi, inaniție, bejanie…

 

Robert Șerban

Am avut norocul să fiu înconjurat de cărți încă de mititel. Iar cum părinții mei citeau, asta am făcut şi eu, printr-o sănătoasă mimetică. E adevărat că nu imediat după „Ana are mere” a urmat Anna Karenina, şi nici nu chiuleam cu orele ca să citesc Cuore-le (căci o făceam chiar în timpul lor!), dar îmi amintesc că, printr-a IV-a, după Crima de la etajul 31 a fost Crimă şi pedeapsă. Primii au fost, în clasa a V-a, Fraţii Jderi, iar după ei, rapid – Fraţii Karamazov. După Singur pe lume (eu neavând frați și tânjind nițel să intru în posesia unuia, măcar) am ales Singur printre poeţi. Lucrurile s-au complicat la lectura din Cei trei muschetari, căci în timpul ei s-au lansat, în Republica Socialistă România, „Cei trei R”. Adică, Recuperare, Recondiţionare, Refolosire. Şi, în loc să mă afund în povestea cu spadasini, mă „duelam” prin debaraua familiei cu sticle şi borcane goale, cu ziare îngălbenite şi alte „produse” folositoare economiei patriei noastre de atunci. Dar, iată, am biruit și, de mai bine de un sfert de veac, construim capitalismul românesc și piața de carte liberă.

Iulia Iordan

Copilăria mea s-a întâmplat în anii ‘80, undeva într-un sat unde cărțile ajungeau mai greu decât ciocolata. Prin urmare, cărțile mele preferate nu au fost multe. Mama era educatoare în sat și aveam astfel acces la toată programa preșcolară. Citeam tot ce îmi pica în mână, dar cel mai tare îmi plăceau volumele cu basme. Poveștile nemuritoare erau în top. Iar basmul meu preferat a fost și rămâne Măr și Păr. De altfel, l-am și inclus în selecția absolut subiectivă de povești vechi, Povești din calendar, publicată în 2015, la Editura Vellant. În afară de basme, aveam o atracție spre tot ce însemna carte despre natură. Atlasul botanic mi se părea fenomenal. Cel mai mult m-au influențat însă cărțile vii, adică bunica, bunicul și mama. Aveau un fel de a spune poveștile că mă teleportam instantaneu în alte lumi. Bunica, de exemplu, nu știa să citească, dar știa niște povești pe care nu le găseam în nicio carte și îmi plăceau la nebunie. Era un storyteller desăvârșit. Faptul că mi s-au spus multe povești de foarte devreme cred că a fost decisiv pentru a mă transforma într-un cititor înrăit din adolescență până în prezent. Citesc, citesc, citiți, citiți!


 

Citește numărul 1 complet aici

Bookshake este un cotidian editat de Bookaholic.ro și Florin Iaru, la inițiativa Centrului Ceh. Ziarul se găsește la Bookfest 2016 (1-5 iunie), la standul Bookshake (pavilionul 4), unde este distribuit gratuit participanților. Articolele vor putea fi citite și online pe bookaholic.ro.

Ilustrație: Ana Preduș

Eli Bădică

și-a încheiat studiile de licență la Facultatea de Litere, UB, Literatură Universală și Comparată, iar pe cele de masterat la SNSPA, Antropologie. În prezent, este redactor colaborator la „Suplimentul de cultură”, „DLITE”, „Revista Arte și Meserii” etc. Printre altele, managerul proiectului „Carte peste carte” al Asociației Paspartu. Editor, coordonează colecția „n'autor”, de literatură română contemporană de la Editura Nemira.


Un comentariu
  1. AvatarAndrei

    Imi aduc aminte ca aveam 5-6 ani si la noi in sat se schimbau stalpii de electricitate, din acest motiv fiind bezna noaptea in toata casa. Si tocmai atunci ma apucase dragostea de Basme fermecate rusesti. Si mama imi citea la lumanare. Am iubit acele basme, inca de la primul, in care ce m-a fascinat a fost tanarul ce se intorcea pe un vultur catre imparatie, iar la un moment dat vulturul si-a intors capul spre el si acesta si-a taiat o bucata de carne de pe picior ca sa hraneasca vulturul, la fel si a doua oara, iar a treia oara si-a taiat pieptul si eram: Oau! Cat de curajos poate sa fie tanarul nostru. Atunci m-am indragostit de literatura rusa. 10 ani mai tarziu il cunosteam pe Dostoievski, iar apoi totul s-a schimbat.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *