Dacă cineva ne-ar putea convinge, încă de tineri, de adevărurile pe care ajungem să le înţelegem abia la maturitate… Ralph Waldo Emerson (1803-1882, Massachusetts) este un exemplu de eseist şi poet peste care trecem rapid cu vederea, fie din grabă, fie din simpla lipsă de interes. Însă tocmai lucrurile care cer de la noi cea mai mare cantitate de atenţie şi concentrare sunt cele care ne vor învăţa şi cele mai importante lecţii.
În Volumul al II-lea al Eseurilor sale, se regăseşte şi cel cu titlul „Iubire”. Felul în care Ralph Waldo Emerson înţelege şi vede iubirea este într-o manieră cu mult mai înaltă decât cea popularizată în prezentul modern. Virtuţile şi frumosul trebuie să coexiste, iar sufletul trebuie să vadă dincolo de trup şi să urmărească, pe măsură ce trec anii, trăsăturile de caracter nobile şi calităţile omului care devine astfel şi mai frumos.
În eseul amintit, iubirea este înfăţişată, întâi de toate, aşa cum o înţelegem în anii tinereţii sau, mai bine zis, aşa cum doar parţial o înţelegem, fiindcă fiecare vârstă, potrivit lui Emerson, are modul său de a iubi, scăpându-i aproape de fiecare dată unele trăsături esenţiale pe care, dacă sufletul nu se teme să crească, le va descoperi treptat.
Natura sufletului şi a iubirii este cea a luminii, a unui răsărit în raza căruia întreaga lume devine mai frumoasă. Diferenţa între felul în care spunem azi că „iubirea ne face orbi” şi această perspectivă a lui Emerson este că la aceasta din urmă iubirea ne face (sau ar trebui să ne facă) să vedem frumosul nu doar în persoana iubită, ci, iubind-o, să îndrăgim acele trăsături de caracter şi în alte persoane, şi în lumea întreagă. Astfel, iubirea reconstruieşte întreaga lume, mai ales la vârsta tinereţii, când nu avem încă peisajul zugrăvit în întregime şi când ideal ar fi să înţelegem ce este cu adevărat iubirea. Dar, ca un dat care nu încalcă niciodată regulile istoriei, cuprindem o deplină înţelegere pe măsură ce înaintăm în vârstă, cu singura condiţie de a învăţă sufletul să vadă dincolo de frumuseţea definită de societate.
Iată care sunt, aşadar, cele şapte sfaturi despre iubire, desprinse din eseul cu acelaşi nume:
1. „Deoarece este un foc care, aprinzând primii cărbuni în ungherul îngust al unei profunzimi tainice, născut dintr-o scânteie rătăcitoare a unei alte inimi tainice, străluceşte şi se măreşte până când încălzeşte şi radiază asupra a nenumăraţi bărbaţi si femei, asupra inimii universale a tuturor, şi astfel luminează întreaga lume şi întreaga natură cu flăcarile sale generoase”.
2. „Fiecare individ vede asupra propriei sale experienţe o anumită pată a erorii, în vreme ce a altora pare dreaptă şi ideală. Lăsaţi orice om să se întoarcă la acele relaţii delicioase care compun frumuseţea vieţii, care i-au oferit cea mai sinceră îndrumare şi hrană, se va micşora şi va geme”.
3. „Orice lucru e frumos văzut din punctul de vedere al intelectului sau ca adevăr. Dar totul e amar, dacă e văzut ca experienţă”.
4. „Dar fie experienţa noastră în acest caz ce ar fi, niciun om nu uită vreodată vizitele acelei puteri asupra inimii şi creierului, care a făcut toate lucrurile noi; care a fost răsăritul în om a muzicii, poeziei şi artelor; care a făcut să radieze chipul naturii cu o lumină purpurie, dimineaţa şi noaptea vrăji felurite; când un singur ton al vocii putea face inima să tresară, şi cele mai neînsemnate împrejurări asociate cu o expresie sunt puse în chihlimbarul amintirii; când devenea numai ochi când ea era prezentă şi numai amintire când ea lipsea”.
5. „[…] găseşte cea mai mare bucurie în a admira conturul, mişcarea şi inteligenţa acestei persoane, fiindcă îi sugerează prezenţa a ceea ce într-adevăr se regăseşte în interiorul frumuseţii şi e totodată cauza frumuseţii”.
6. „Prin conversaţie cu ceea ce e în sine excelent, mărinimos, modest şi just, îndrăgostitul ajunge să îndrăgească mai mult aceste virtuţi şi la o mai ageră înţelegere a lor. Apoi el trece de la a le iubi într-o persoană la a le iubi în toţi ceilalţi şi astfel acel unic suflet devine doar uşa prin care acesta pătrunde în lumea sufletelor în întregime adevărate şi pure”.
7. „Astfel suntem puşi la formare pentru o iubire care nu cunoaşte gen, nici persoană, nici părtinire, dar care caută virtute şi înţelepciune pretutindeni, până la finalul virtuţii şi înţelepciunii în creştere. Suntem de la natură observatori şi, prin urmare, studenţi. Aceasta e starea noastră permanentă. Dar suntem adesea făcuţi să credem că iubirile noastre nu sunt altceva decât fitiluri ale unei nopţi. (…) În suflet ne putem încrede până la final. Ceea ce e atât de frumos şi atrăgător precum aceste relaţii trebuie urmat şi înlocuit numai prin ceea ce e şi mai frumos, şi tot aşa pentru totdeauna”.
