E-un rege nebun în Danemarca, proaspăt apărut la Editura Humanitas, ni-l aduce în prim-plan pe regele Christian al VII-lea, un personaj istoric (aproape necunoscut până acum), dar care surprinde prin fiecare contorsiune a sa. Citeşte tot articolul

E-un rege nebun în Danemarca, proaspăt apărut la Editura Humanitas, ni-l aduce în prim-plan pe regele Christian al VII-lea, un personaj istoric (aproape necunoscut până acum), dar care surprinde prin fiecare contorsiune a sa. Citeşte tot articolul
Împărțit în două secțiuni, intitulate Lectură și literatură, respectiv Istorie vs. rememorare, volumul acesta cuprinde eseuri dedicate unor scriitori ai epocii contemporane, a căror operă am citit-o (ori am recitit-o) adesea. Prima parte a cărții este centrată asupra unor texte reprezentative aparținând câtorva autori preocupați de diferitele aspecte ale relației dintre cititor și text și, deopotrivă, de semnificațiile pe care elementele livrești le primesc în contextul literaturii prezentului. Astfel, de la Octavio Paz, Anthony Burgess, J.M. Coetzee, Jeanette Winterson sau Alessandro Baricco și până la Jay Parini, Dario Fo ori Amos Oz, se va vedea că lecția marii literaturi este întotdeauna esențială pentru configurarea orizonturilor textului contemporan. Care, cel puțin la unul dintre nivelurile sale, reprezintă și un efort de a reciti (și de a reinterpreta) ceea ce s-a scris în epocile anterioare. Cea de-a doua secțiune a cărții de față analizează, mai cu seamă din perspectiva raportului stabilit între istorie și rememorare, scrieri ale unor autori proveniți din spații culturale diferite, precum Boris Pahor, Ismail Kadare, António Lobo Antunes, Miguel Delibes, Javier Marías sau James Meek, pentru a evidenția, în fiecare caz în parte, rolul amintirii, al înregistrării exacte a evenimentelor petrecute, dar, deopotrivă, al imaginației creatoare, mai ales prin raportare la mecanismele istoriei și ținând seama de modul în care aceasta influențează destinul omenesc. Citeşte tot articolul
Tema recurentă și fundamentală în jurul căreia s-a orientat întreaga gândire critică și teoretică a lui Matei Călinescu, atât înainte, cât și după momentul 1973 (an în care acesta părăsește România, plecare motivată printre altele și de situația ideologică a mediului academic autohton), a rămas cea a modernității: după propriile sale afirmații, „în exil, preocuparea mea de cercetător în legătură cu ideile modernității, care culminase în România cu Conceptul modern de poezie, a fost reluată ducând, în 1977, la o noua sinteză de mare avengură teoretică și istorică, intitulată Faces of Modernity” (1), care va deveni, în 1987, după adăugarea unui capitol despre postmodernism, volumul Cinci fețe ale modernității: Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism.
Eseu de Mihnea Bâlici Citeşte tot articolul