Despre călătoria oamenilor pe Lună se va vorbi și se va scrie câtă vreme vor fi copii care să o admire pentru prima dată. Nici un robot trimis la distanțe cosmice în alte galaxii nu poate înlocui emoția pe care o stârnește în noi să știm că cineva în carne și oase, cu probleme acasă și copii obraznici, a descins din ceruri și a pus piciorul pe cea care ne luminează blând nopțile. Dincolo de patos, vă recomand cartea lui Chaikin și vă propun să o priviți din al unghi decât cel al eroismului pe care aselenizarea îl încarnează.

 

Programul Apollo este ceva dincolo de cei 12 astronauți plecați în vârful unei rachete cu 160 de milioane de cai putere și ajunși în peisajul dezolant al Lunii. Peste 400.000 de mii de oameni au pus umărul pentru a realiza ceva ce părea irealizabil. Este o întâmplare despre ce rezultate putem obține dacă ne urnim inteligența colectivă. Povestea programului Apollo merită reluată acum că se vor împlini curând 50 de ani. Este o fereastră deschisă în inima Occidentului care astăzi are de rezolvat niște ecuații deloc simple: cel mai important proiect politic al păcii s-a gripat, încălzirea globală va fi cea mai mare provocare științifică a omenirii de până acum și avem să rezolvăm cât de repede problema distribuirii bunăstării pe care reușim să o creăm ca societate.

 

Reușita Apollo și NASA acelor ani țin în miezul lor niște lecții importante nu doar despre știință și curaj ci și despre democrație, libertate, competență și meritocrație. Un mesaj vine înspre noi dacă știm să-l citim: pesimismul și defetismul de astăzi nu sunt insurmontabile pentru că avem capacitatea colectivă de a rezolva probleme complexe dacă nu cădem în abisurile negre și distructive ale ființei umane.

 

Este aproape incredibil că de-a lungul celor 17 zboruri ale misiunilor Apollo nu a murit niciun astronaut în spațiu. Singurii care au plătit prețul suprem au fost uciși într-un foc mistuitor în modulul de comandă al lui Apollo 1 în timpul unor teste. Cu prețul celor trei vieți, NASA a învățat și lecțiile care a făcut-o să aselenizeze de șase ori fără ca cineva să mai pățească ceva: responsabilitatea deplină a fiecăruia pentru ceea ce face sau nu face și competență absolută.

Frank Borman, căpitanul primilor trei astronauți care au înconjurat Luna (fără să aselenizeze) cu nava Apollo 8 a povestit că momentul în care a avut certitudinea că inginerii și fizicienii de la NASA știau perfect ce fac și că într-un timp foarte scurt un om va păși pe lună. Când o rachetă înconjoară Luna, există o scurtă perioadă în care comunicațiile cu Terra se întrerup complet deoarece ea se află la mijloc între navă și Pământ, blocându-le. Fizicienii calculaseră că semnalul radio va fi pierdut la 68 de ore, 58 de minute și 4 secunde de la decolare și va fi restabilit la 69 de ore, 31 de minute și 34 de secunde. Calculul fusese corect până la ultima secundă spre surprinderea echipajului. Un exemplu similar a fost modulul lunar al lui Neil Armostrong al cărui motor pentru aselenizare mai avea combustibil pentru doar 18 secunde la finalul procedurii.

 

Programul Apollo este și o hârtie de turnesol dintre dictatură și democrație liberală pentru că-l putem compara cu eforturile similare ale Uniunii Sovietice. Oamenii de știință erau de multe ori amenințați și terorizați și nu puține sunt cazurile în care astronauții ruși au murit în chinuri groaznice, în rachete insuficient testate pentru că, în cursa nebună a Moscovei cu Washingtonul, viețile lor eram complet lipsite de importanță. De partea cealaltă, NASA a avut grijă ca astronauții de pe Apollo 8 să aibă surpriza unui curcan la sute de mii de kilometri de pământ pentru că ziua de 24 decembrie i-a prins în spațiu. Familiile astronauților aveau difuzoare speciale în casă unde puteau asculta toate conversațiile care aveau loc între ei și centrul de comandă NASA din Houston. Nici chiar în cazul Apollo 13, când misiunea a fost întreruptă de o explozie și urmată de o călătorie plină de suspans înapoi pe Terra, aceste conversații nu au fost secrete. Toată planeta a putut urmări în direct aselenizarea lui Apollo 11, fără nicio secretomanie. În egală măsură, cei 600 de milioane de oameni putea fi martorii unui eșec de proporții cosmice.

 

Cuvintele rostite de Neil Armstrong au fost ale lui, fără intervenția nimănui. Ca să le demonstreze acest lucru prietenilor săi, comandantul Apollo 12 și al treilea om care a pășit pe Lună, Pete Conrad, a pus un pariu pe 500 de dolari că primele sale cuvinte vor fi o glumă legată de înălțimea sa (era scund) și nu un scenariu primit în plic de la Casa Albă. Și au fost:

 

Whoopee! Man, that may have been a small one for Neil, but that’s a long one for me.

 

Cartea lui Chaikin abundă cu poveștile personale ale astronauților și ale oamenilor de la NASA. Uneori aceste detalii pot părea obositoare, cititorul fiind mânat de curiozitatea călătoriei spre Lună. Totuși ele reușesc să transmită ceva ce am realizat de abia la finalul cărții. Această realizare epocală a fost pusă în scenă de oameni care mine și ca voi, oameni care aveau probleme conjugale, indigestii, aroganțe, făceau gripă și grătar în curte. Sigur, fiecare dintre ei avea ceva excepțional, dar nu erau super-oameni. Reușita lor este un tribut al inteligenței colective.

 

Pentru mine, un liberal cu valențe libertariene, programul Apollo mai ascunde o lecție. Aselenizarea a fost în mare măsură reușita unei birocrații care a funcționat formidabil. Statul nu trebuie să fie mereu repetentul clasei. NASA este o lecție despre meritocrație și despre o agenție guvernamentală așa cum trebuie să fie. Singura ingerință politică în programul Apollo a venit chiar la debutul său când președintele Kennedy a anunțat în 1961, spre stupefacția unei națiuni, că un american va păși pe Lună până la finalul deceniului. De la acel punct încolo a fost treaba specialiștilor să facă minunea posibilă. Președintelui Nixon nu i-a fost permis, în ciuda insistențelor, să ia cina cu cei trei astronauți din echipa lui Armstrong în seara de dinaintea zborului pe Lună. Medicii NASA se temeau că ar putea prinde o infecție care să le pună viața în pericol și carantina la care au fost supuși nu a putut fi întreruptă nici de către cel mai puternic om al planetei.  

 

Veți citi despre aselenizarea cu emoția unui copil. Nici nu poate fi altfel. Dincolo de emoție este important să realizăm că nu trebuie să ne lăsăm deznădăjduiți de problemele complexe pe care le vedem în față. Cu puțin noroc avem știința și capacitatea să le găsim soluții adecvate. Celor care sunt tentați să spună că Apollo a fost a mare aflare în treabă și că miliardele cheltuite puteau fi mai bine folosite pentru eradicarea sărăciei sau vindecarea unor boli, le spun că se înșală. O civilizație este și suma ambițiilor sale. Fără această genă care l-a dus pe Columb în America și pe Armstrong pe Lună, Occidentul nu ar fi avut ingredientele necesare care să-l facă să viseze și să lucreze, anapoda uneori, către o lume mai bună și mai dreaptă.

Găsiți cartea pe Amazon aici – A Man on the Moon: The Voyages of the Apollo Astronauts, de Andrew Chaikin

 

Radu Burnete

Absolvent de Științe Politice la București și al unui master în Studii Internaționale Avansate la Academia Diplomatică din Viena, Radu este specialist în public affairs în cadrul Consiliului Investitorilor Străini și asistă companiile mari în relația cu statul român. Este un cititor pasionat, în special de cărți "grele", de istorie a mentalităților, economie, politică, filosofie, istorie și un atent observator al societății în care trăim. În momentele potrivite, citează din Plutarh și la petreceri se gândește uneori cu nostalgie la Banchetul lui Platon. Un clasic. :)


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *