Ryszard Kapuściński a fost un jurnalist polonez care şi-a scris reportajele într-un mod inedit. A văzut Asia, Africa şi America de Sud, în momentele lor cele mai grele – în timpul revoltelor, revoluţiilor, mişcărilor de stradă. A fost un om pentru care călătoria, scrisul şi cititul însemnau, toate, apropierea unei depărtări pe care a ştiut să o transforme şi să o redea, cu un plus de sensuri, celor dispuşi să asculte.

După ce a terminat facultatea de istorie, tânărul Ryszard s-a angajat ca reporter la ziarul Steagul tineretului. Se întâmpla pe la jumătatea anilor ‘50, în Polonia comunistă. La început, îl trimiteau la ţară, de unde soseau scrisorile oamenilor nemulţumiţi: erau săraci, nu aveau lumină electrică, li se luaseră animalele. Uneori, rar, ajungea în sate de la graniţă. Iar graniţa se întindea între el şi un mister care nu-i dădea pace. Se întreba mereu: oare ce e în partea cealaltă? Ce se întâmplă? Ce se simte, ce se face, dincolo de graniţă?

A trece graniţa, pur şi simplu, era pentru tânărul Kapuściński un scop în sine şi un act simbolic. Aşa că atunci când a fost anunţat că va pleca în India pentru a scrie şi „a face mai cunoscută acea ţară îndepărtată” (mi-a plăcut să-mi amintesc că, nu cu mult timp în urmă, oamenii încă mai călătoreau şi scriau pentru a face mai cunoscute locurile acelea îndepărtate, întocmai ca grecii vechi), nu exotismul destinaţiei l-a entuziasmat, ci faptul că în sfârşit avea să treacă „dincolo”.

Înainte de a pleca, redactorul-şef, o doamnă frumoasă şi impunătoare, „cu părul strâns într-un coc imens”, i-a dăruit un exemplar din Istoriile lui Herodot. Călătorind cu Herodot este un jurnal al călătoriilor pe care Kapuściński le-a făcut însoţit de Istoriile bătrânului grec. E o înşiruire de impresii, gânduri, întrebări provocate de locuri şi oameni, printre care se adună, cu mult rost, notele pe marginea Istoriilor, despre care Kapuściński spune că sunt, de fapt, primul şi cel mai lung reportaj.

Călătorind cu Heordot e un recipient în care cele din trecut se apropie şi se amestecă indisolubil cu cele pe care, uneori naiv, mereu sincer şi niciodată superficial, le notează reporterul. Şi cu cele pe care le gândeşti tu, locuitorul unei lumi aproape lipsite de graniţe.

Şi Herodot nu e aici doar un ghid şi un pretext. Nu e doar cel care îi povesteşte tânărului călător despre locurile pe care urmează să le cunoască la rândul lui, despre India şi despre Persia. Despre Cresus, Xerxes şi triburile barbare. Kapuściński vrea să-l cunoască, vrea să ştie cum arăta lumea lui. Care era ritmul vieţii şi muncii lui? Ce l-a făcut să plece şi să cerceteze motivele pentru care oamenii se războiesc între ei? Cum era Herodot – copil? Cu ce se juca? Era neastâmpărat? Sociabil? Întârzia la şcoală? Cine era acest om curios?

Şi Călătorind cu Herodot e mai ales un manual de utilizare a curiozităţii. Este o carte care te învaţă să călătoreşti, să citeşti, să priveşti şi să pui întrebări. Kapuściński cercetează totul cu ochii proprii, fără să uite o clipă cine e. Şi călătoreşte în locuri care îi spun întotdeauna ceva personal.

Locuri de care o imagine îl leagă instantaneu: în India, oamenii desculţi îi amintesc de copilărie, când, neavând bani să-şi cumpere ghete, vindea bucăţi de săpun pe stradă. E o ţară de care se ataşează profund, pentru că îi e familiară, în sărăcia ei şi pentru că îl revoltă, în nedreptatea pe care o vede la tot pasul.

Locuri ermetice, care nu se deschid, oricâte întrebări le-ar pune, pe care încearcă să le ia prin învăluire, dar care nu-i cedează. În China, se va lovi de Marele Zid al Limbii, dar şi al politicii. Oricât ar citi despre ea, oricât ar privi, oricât ar încerca să scoată ceva de la oamenii cu care stă de vorbă (în rusă!), ţara aceasta îi va rămâne inaccesibilă şi se va întoarce de acolo înfrânt.

Locuri ale violenţei şi ale frumuseţii trecutului. În Iranul anului 1979, în zilele revoluţiei în care incertitudinea şi gloanţele zbârnâie în văzduhul clocotitor al Teheranului, Kapuściński face o scurtă excursie la Persepolis. Vechiul oraş în care „poţi să umbli şi să tot umbli. E pustiu, e linişte. Nici un ghid, nici un paznic, nici un negustor, nimeni care să te tragă de mânecă.” Priveşte pietrele sculptate, aranjate în coloane şi pilaştri. Nici o piatră nu are forma ei naturală şi atunci el se gândeşte la cei care au muncit pentru asta. La suferinţa, la teama lor, la biciul supraveghetorului.

Puterea celor scrise de Kapuściński vine tocmai din această empatie şi din capacitatea de a vedea cum orice lucru, chiar şi unul care s-a întâmplat cu mii de ani în urmă, se întâmplă din nou, chiar acum, sub ochii lui. Aşa cum a făcut şi Herodot, cel care a umblat neobosit, adunând poveşti despre trecut, punându-le cap la cap şi încercând să le învie.

Iar concluzia le poate aparţine amândurora: lumea apare ca un continuum în care diversitatea are ca izvor aceleaşi şi aceleaşi trăiri omeneşti – emoţii, dorinţe, impulsuri; aceeaşi violenţă şi aceleaşi porniri grandioase; aceeaşi pasiune pentru putere şi pentru frumos.

Oare marea asta a trecutului nu este rodul a ceea ce este negativ şi rău în om? Dar totodată nu este şi rodul convingerii că ceea ce este negativ şi slab în firea omului poate fi învins prin frumuseţe, prin efortul şi voinţa lui de creaţie? Şi că singurul lucru care nu se schimbă este forma frumosului? Şi nevoia de frumos care sălăşluieşte în noi?”

Călătoriile lui Kapuściński sunt tot atâtea prilejuri de a trece graniţa, dar nu doar la propriu. Frontierele pe care le depăşeşte polonezul sunt şi cele ale timpului şi ale relaţiilor cordiale pe care le avem de obicei cu necunoscuţii din locurile pe care le vizităm. Şi cu scriitorii de demult. Kapuściński reuşeşte să se apropie de toate, în cel mai natural dintre feluri. Este un om cu care aş fi vrut foarte mult să fiu prietenă.

Laura Sandu

redactor și traducător cărți, doctorand studii culturale și teoria imaginii, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *