Bine v-am găsit în cea de-a treia zi de FILIT! 🙂 Dacă, dintr-un motiv sau altul, nu v-ați „îmbarcat” în autocarul către Iași , nu vă putem consola altfel decât ținându-vă la curent cu noutățile de aici, spunându-vă pe unde am mai fost și ce ne-a plăcut, ce-au mai spus scriitorii voștri preferați etc. etc.
Astăzi vă povestim despre cele patru evenimete la care am participat (au început și interviurile, așa că timpul ne-a fost redus considerabil). Fără alt preambulm, vă dorim lectură plăcută! 🙂
Mariusz Szczygiel și Małgorzata Rejmer la Reportajul literar polonez contemporan
La prânz, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, în „Sala Senat”, a avut loc întâlnirea denumită „Reportajul literar polonez contemporan”, invitați fiind Mariusz Szczygiel (Gottland, 2014, Editura Art) și Małgorzata Rejmer (București. Praf și sânge, Editura Polirom, 2014; un interviu cu autoarea aici), iar moderatorul domnul Călin Ciobotari. Traducerea a fost asigurată de doamna Luiza Săvescu, de la Institutul Polonez.
Recunosc că am fost puțin nemulțumită de faptul că în sală erau mult prea puțini oameni prezenți (în jur de zece-cincisprezece), însă, având în vedere că discuțiile au fost foarte interesante, până la sfârșitul evenimentului mi-a trecut ușoara indisModeratorul i-a prezentat pe cei doi autori, menționând cărțile lor traduse în limba română și evidențiind principalele coordonate ale operelor lor.S-a vorbit, grosso modo, despre ce înseamnă reportajul polonez, care este direcția instituțională a acestuia (habar n-aveam că în Polonia există o școală dedicată acestei ramuri), jurnalist versus scriitor, instrumentele folosite pentru o astfel de cercetare, care îmbină documentarea cu elementele literare, cum este văzut reportajul polonez în Polonia, dar și peste granițe (de menționat aici este faptul că, dacă în Polonia reportajul este recunoscut ca atare, având un public numeros, în străinătate sunt ceva diferențe de opinie – Mariusz Szczygiel spunea că volumul său a fost considerat astfel: „În Franța, acestea sunt povestiri, în Germania, schițe istorice, în Rusia sunt considerate eseuri. Dar pentru mine și pentru noi, în general, în Polonia, ele sunt reportaje literare. Autorul descrie adevărul, recurgând la niște mijloace artistice”), cum își construiesc autorii cărțile (dacă au a priori idee despre ce vor să cerceteze sau nu), reporterul ca detectiv (Szczygiel: „Cred că munca unui reporter seamănă, pe alocuri, cu munca unui detectiv”), anonimitatea celor intervievați, „FBI” literar etc. Cei câțiva oameni din public au fost receptivi și au conversat cu scriitorii la sfârșit, purtând un dialog foarte interesant.
În rândurile următoare, așa cum sper că v-am obișnuit, o mică selecție din conversația de la universitate.
***
Małgorzata Rejmer: „Reportajul polonez este un fenomen și ar putea fi văzut ca o marfă foarte bună de vânzare în afara granițelor poloneze, așa cum cred că cinematografia românească este o marfă extraordinară. Nu aș avea nimic împotrivă ca reportajul polonez să fie la înălțimea filmului românesc”.
***
Małgorzata Rejmer: „Mă prezint ca jurnalistă, pentru a nu crea confuzii. Însă eu mă consider scriitoare, tocmai pentru că asta fac, scriu. Când fac documentarea pentru un text, mă simt jurnalistă, însă, când îl pun pe hârtie, mă simt scriitoare. Sunt o persoană care scrie, pur și simplu. (…) Pentru mine, cartea Gottland este literatură”.
***
Mariusz Szczygiel: „Peste tot în lume se spune că sunt scriitor, numai în Polonia nu. Dar n-am nimic împotrivă. La noi există categoria reporter, o persoană care nu este scriitor, dar nici jurnalist”.
***
Mariusz Szczygiel: „Primul text pe care l-am scris a fost din întâmplare. Când am fost prima dată în Praga, mi s-a povestit despre o stea a muzicii din anii ’60 și m-am gândit să fac un reportaj”.
***
Mariusz Szczygiel: „Scopul reportajului esre ca individul să-l înțeleagă pe celălalt”.
***
Mariusz Szczygiel: „Pentru mine, a scoate o astfel de carte este, de fapt, o poveste de dragoste”.
Georgi Gospodinov, Dumitru Crudu și Matei Florian la Scriitori în centru
„Scriitori în centru” e un eveniment care a reunit, de-a lungul zilelor de festival, cele mai importante și faine nume de scriitori, atât români, cât și străini. Ieri ne-am întâlnit, de la ora 16, cu autorul de origine bulgară Giorgi Gospodinov (Un roman natural, Editura Cartier, 2011, carte publicată în douăzeci și trei de limbi), Dumitru Crudu, poet, prozator și dramaturg din Republica Moldova (cronica noastră la Un american la Chișinău aici, iar un interviu cu scriitorul aici) și Matei Florian, autorul romanelor Băiuțeii (coautor cu Filip Florian, Editura Polirom, 2006) și Şi Hams Şi Regretel (Polirom, 2009, cronica noastră aici). Poate că vi se va părea că mă repet (dacă ați citit reportajele din prima și din cea de-a doua zi de festival 🙂 ), însă m-am bucurat să-i cunosc mai bine pe cei trei autori în timpul conversațiilor „provocate” de moderatorul Bogdan Crețu.
S-a vorbit, în linii mari, despre elementele care îi unesc pe cei trei scriitori, despre meciurile de fotbal prinse pe vremea comunismului de pe un post bulgar, despre peisajul urban asemănător în România și în Bulgaria, despre clișeele din perioada socialistă în ambele țări, despre imaginarul comun din copilăria (atunci când colecționau mărunțișuri, ambalaje goale, suveniruri, de exemplu), adolescența și tinerețea celor trei autori, despre lucrurile mărunte din viața lor („Mie mi-e rușine să vorbesc despre lucruri uriașe. Îmi place să vorbesc despre lucrurile mărunte din viața mea”, spunea Gospodinov, iar Matei Florian afirma că „O istorie mare se scrie prin fapte mici”), despre literatura „monumentală” socialistă, peripeții cu aburi de alcool 🙂 (Dumitru Crudu a relatat câteva povești personale destul de faine, care a amuzat și relaxat publicul din sală; bine, și pe mine, căci oboseala atinsese cote mari cât Casa Poporului), despre experiența festivalurilor literare de la noi și de afară, cu diferențele de cititori, lecturi etc. („Într-un spațiu comun avantajul este că nu mai e nevoie de explicații, totul vine de la sine”, zicea Matei Florian, pe când Gospodinov dezvăluia că „Cititorii din toate țările au primit romanul meu cam la fel, pentru că, până la urmă, toți avem trăiri omenești asemănătoare”), edituri și traduceri, despre așteptările cititorilor, meseria de după literatură ș.a.m.d.
***
Mai jos, câteva lucruri pe care autorii invitați le-au menționat și mi-au rămas în minte.
„Există un mod foarte simplu prin care literatura luptă împotriva prostului gust, căci toate ideologiile se bazează pe un kitsch foarte mare: cu gust. Să ne educăm cititorii astfel încât să prindă un bun gust” (Georgi Gospodinov).
***
„Cred că e treaba jurnalismului să transmită în direct, iar treaba literaturii este să găsească un alt unghi” (Matei Florian).
***
„Uitarea nu are cum să existe în literatură, e moartea ei. Fără o rememorare permanentă, nu există literatură. Nu ai cum să suferi de amnezie și apoi să scrii” (Matei Florian).
***
„Am fost invitat acum câțiva ani la un festival din Uzbekistan și era o secțiune specială pentru poezie. Poezia mea i-a plăcut directorului festivalului și m-a invitat la nunta fiicei sale. Așa că uite, literatura te poate băga și în astfel de capcane, pentru că acolo poezia are alte funcții decât la noi, la ei e ceva uzual, un ritual de familie, dar pentru noi are alte valențe. Pe de altă parte, știu că experiența aceea este acum parte din mine și, probabil, voi scrie un roman despre asta” (Dumitru Crudu).
***
„Emoțiile sunt universale, important este să reușești să le aduni în scris” (Matei Florian).
Octavian Soviany și Elena Vlădăreanu la Casa Poeziei
La ora 18, m-am grăbit spre Casa Poeziei, acolo unde voiam neapărat să-i ascult citind pe poetul Octavian Soviany și poeta Elena Vlădăreanu, într-o întâlnire moderată de Svetlana Cârstean (fac o mică paranteză și vă spun că mi-a plăcut faptul că fiecare eveniment dedicat poeziei a avut ca moderator un alt poet sau o altă poetă, cei care știu, de altfel, cel mai bine care-i treaba cu opera poetică). Și m-a mai încântat ceva: solidaritatea dintre poeți, parcă mai mare decât în cazul prozei – poeții au fost prezenți, de pildă, într-o măsură mai mare, la evenimentele colegilor lor, nu numai pentru a asculta lecturi de poezie, ci și pentru a comenta, a interveni, a stârni publicul :).
Camera de la etajul Casei „Dosoftei” era plină și forfota demonstra că iubitorii de poezie chiar s-au adunat la FILIT.
Cireașa de pe tort a fost, pentru mine, prezentarea inedită a Elenei Vlădăreanu care a adus la Iași înregistrări audio, de pe magnetofon, cu primele sale poezii (din vremea copilăriei), precum și imagini cu locul în care s-a născut (Medgidia) și care, așa cum spunea scriitoarea, i-a influențat opera, fragmente audio din lecturile ei trecute și altele.
Octavian Soviany a citit din Pulberea, praful și revoluția (2012, Casa de Editură Max Blecher; poetul afirma că un poem din volumul său are legătură cu Elena Vlădăreanu 🙂 ) – printre acestea, poeziile Song for myself, Eu, Ianuș, Elena, 17 august 1986. Cântec de dragoste etc. A urmat și cea de-a doua repriză de lecturi, după discuții, cum altfel, despre poezie și actul scrierii, despre autobiografie în poezie, influențe, schimbarea vocii proprii în înregistrări ș.a.m.d.
Mi-a părut rău că n-am prins ultima jumătate a frumoasei întâlniri, însă, din păcate, se suprapunea cu un al eveniment pe care nu aveam cum să-l ratez: întâlnirea cu Herta Müller de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”. Recuperez azi, sper :).
Fabio Stassi, Marta Petreu și Simona Sora la Scriitori în centru
În întâlnirea moderată de Doris Mironescu, Fabio Stassi, Marta Petreu și Simona Sora au vorbit despre obiceiurile lor de scris, cărți, despre literatura ca formă de comunicare cu celălalt, dar s-a ajuns, virulent și pe bună dreptate, la problemele reale ale societății contemporane.
“Pot să scriu oricum și oriunde. Am scris poeme în mașină, pe stradă, în anticamera unui doctor, în tren, avion”, spune Marta Petreu, care descrie apoi modul foarte ordonat în care se documentează pentru cărțile sale, cu o mulțime de conspecte scrise pe hârtie tipizată, cu o muncă uriașă de cercetare înainte și perioade intense de scris în timpul redactării textului.
Fabio Stassi se definește ca un “navetist”, petrece mult timp în tren, acela fiind locul în care scrie. “Cărțile sunt spații, cuvintele sunt obiectele, adjectivele sunt cele care descriu obiectele. E un ambient domestic. Să scrii înseaîmnă să mobilezi un loc, să înlocuiești o lipsă. ” spune el.
Ce leagă cărțile Simonei Sora este intimitatea, punctul nodal și personal unde lucrurile stau la fel pentru toți, unde se produc întâlnirile. Simona Sora vorbește despre Hotel Universal, un loc aparte în istoria BUcureștiului, de la care a pornit cartea cu același nume.
“Eu n-am avut niciodată o problemă cu patria, m-am născut în ea și am luat-o la fel de natural cum iau aerul”, spune Marta Petreu, vorbind apoi de România “saturniană” cu care are o problemă: “m-am săturat de tranziție și de un sistem medical care funcționează prost”, spune ea. Marta Petreu vorbește apăsat despre problemele României actuale.
Simona Sora o susține: “Ce înseamnă să vorbești despre literatură când țara în care trăim pare ruptă?” În sistemul medical românesc, unde Simona Sora a lucrat, nu există respect pentru viața omenească. În aceste condiții sociale, cultura se anulează, e o vorbărie despre nimic. “Murim ca proștii aici”, spune ea.
Fabio Stassi spune că romanul e patria lui, că nu se consideră italian. “Romancierii locuiesc în aceeași patrie cu mine”. “La baza literaturii stau recunoașterea și restituirea.” spune el despre cum s-a născut cartea cu Chaplin, povestind că biografia ficțională a actorului se leagă de biografia lui personală. Fabio Stassi provine dintr-o familie de imigranți din toate colțurile lumii, dintr-o familie modestă și săracă. Pentru familia lui, Chaplin le spunea povestea, se identificau cu filmele lui și puneau masa de Crăciun în cinstea sa. S-a folosit de Chaplin și pentru a vorbi, de fapt, despre incompatibilitatea lui cu lumea. “Un roman nu poate repeta realitatea, trebuie s-o inventeze”.
Despre “Acasă, pe Câmpia Armaghedonului“, Marta Petreu spune că s-a pregătit de când era mică și l-a scris în 40 de zile. E o carte autobiografică, plină de cruzime, spune autoarea, deloc înfrumusețată, “monumentul funerar pe care l-am construit părinților mei”.
Simona Sora spune că a scris romanul așa cum a simțit la momentul respectiv, influențată fiind și de formația de critic literar și, prin stil, cartea e un omagiu adus generației 80 care știa ce înseamnă literatura. I-au plăcut fugile succesive ale personajului și i-a plăcut să construiască. “Personajul principal, fiind în pus în situația de a scrie despre trecut, ajunge să scrie un trecut care nu-i aparține”
