Tahar Ben Jelloun, prorocul maghrebienilor în Lalla LaFrance, considerat cel mai bun scriitor contemporan din Maroc, își revizitează subiectul favorit – singurătatea emigrantului de cursă lungă – în romanul Au pays (2009), încă netradus la editurile românești dar disponibil în versiune engleză sub titlul A Palace in the Old Village.
Se regăsesc, de altfel, în acest scurt și pătrunzător roman, mai multe dintre chestiunile abordate de autor în numeroasele sale cărți: rasismul, Islamul, societatea arabă, religia, familia, părinții, Occidentul, europenii, sărăcia, emigranții, toate subiectele sale fiind sub semnul și lumina călăuzitoare a aceluiași loc: acasă, în Maroc.
Acesta este și motivul pentru care am ales acest titlu, ”Acasă, în țară”, în locul mai explicitului ”Palatul din sat” (titlul din engleză), considerând că rezonează mai bine cu Au pays-ul franțuzesc.
Subiectul acestei cărți are ecouri în mai multe lucrări mai vechi ale lui Ben Jelloun, cele mai evidente fiind La Plus haute des solitudes și La Réclusion solitaire, care continuă, mai mult sau mai puțin direct, cu povestea unui tânăr și proaspăt – atunci – emigrant din Maroc, ajuns azi un tânăr pensionar cu probleme serioase de identitate personală și culturală.
Mohammed a avut o viață bună. A emigrat în Franța, și-a găsit o slujbă bună la o fabrică, și-a adus și nevasta, au avut cinci copii, care s-au făcut mari și se îndreaptă fiecare spre casele lor. A muncit mult, a strâns ceva bani, și-a luat o mașinuță cu care în fiecare vară își ducea familia în Maroc, să le arate copiilor născuți în străini ce frumos e acasă.
Dar ia stai un pic, prietene! Asta nu e țara lor, lasă-mă să-ți explic. E țara ta, tu ești cel atașat de ea, în timp ce ei o văd ca niște străini, iar cei mai mulți dintre ei nici măcar nu vorbesc limba. […] Au descoperit viața modernă și le place. Când îi duci acasă, la țară, totul li se pare demodat, nu le place, se plictisesc, sunt turiști, turiști în propria lor țară, despre care nu sunt câtuși de puțin curioși și nu înțeleg ce ne place nouă atât la ea, în timp ce ei se plâng de praf, muște, de pisicile costelive și de bătrânii care nu fac nimic toată ziua. Până și peisajele li se par ciudate, se așteaptă să vadă vreun erou din Star Wars apărând cu o sabie în mână. Și tot așteaptă să se întâmple ceva. Nu se întâmplă nimic, absolut nimic. Sunt numai pietre, cactuși limba-soacrei și câini care se clatină prin arșiță. Acasă e la capătul lumii și te plictisești de moarte acolo. E greu să le povestești copiilor despre rădăcini. Nu au idee ce înseamnă pentru noi acasă!
Cu copiii un pic cam europenizați, făcând mișto de el că nici după atâta timp în Lalla LaFrance nu vorbește bine franceza, și lovindu-l cu tot soiul de schimbări contra firii Islamului, cum ar fi căsătoria cu un creștin necircumcis (o dezmoștenesc!) sau schimbarea numelui din Rachid în Richard, tot ce își dorește Mohammed acum, odată pensionat, este ”o casă, mare, frumoasă, în care toată familia să poată locui fericită, în armonie și respect față de ceilalți”. O casă în care se vor aduna iar toți copiii, din toate zările, unde își vor aduce soții și soțiile, unde își vor arăta respectul față de părinți și mai ales față de bătrânul lor tată, care nu e chiar bătrân, dar ideea pensionării l-a cam zguduit și nu știe acum ce să mai facă cu viața lui…
În ciuda rugăminților nevestei și privirilor compătimitoare ale copiilor, care consideră că bătrânul s-a cam sclerozat, Mohammed face bocceluța din care nu lipsea niciodată Coranul – pe care, chiar dacă nu învățase niciodată să îl citească, îl știa pe de rost, ca toți copiii de la țară – și pleacă singur în vacanță acasă, în Maroc. În timp ce construiește în vechiul sat sărăcăcios un nemaivăzut palat, viitor leagăn al familiei sale, visează la momentul în care toți copiii se vor reuni în jurul său, în grădina interioară luxuriantă, cu apa fântânii susurând, trâind toți ca o familie întreagă, din nou.
Și Mohammed nu vede nici cât de strâmbă și hidoasă e arătarea lui de palat, nici cât de uscate sunt fântânile, pentru că în sat nu există apă curentă, nici că firele becurilor sunt moarte în tavan, pentru că nu există nici electricitate, și așteaptă, așteaptă răbdător să vină toată lumea acasă, în palatul părintesc.
Au pays, palatul din satul bătrânesc, este o parabolă transparentă, pe mai multe niveluri. Primul este al emigrantului de primă generație, care încă mai e rupt între noua țară și acasă, spre deosebire de copiii săi, pe care oricât ar vrea nu îi mai poate educa în spiritul vieții de acolo. Se ocupă apoi de Islam și de faptul că pentru noua generație acesta nu mai reprezintă nici vreun cod etic, nici cultură, nici identitate, ci doar un bagaj greoi de precepte religioase învechite. Cine e de vină pentru asta? Europa? Părinții? Societatea? În cele din urmă, este povestea oricărui tată ai cărui copii o iau în direcții diferite pe drumurile lor, uitând adesea de faptul că acasă va sta întotdeauna la geam un părinte, în fotoliu, uitându-se în zare și așteptând, tot așteptând.
O carte pe care Bookaholic o așează alături de celelalte recomandări dintre titlurile lui Tahar Ben Jelloun, prea puțin tradus în limba română, Ultimul prieten și Această orbitoare absență a luminii.
Notă: Traducerile sunt făcute după versiunea în engleză, 2011
