Marta Petreu (n. 1955) este o cunoscută poetă, eseistă şi universitară clujeană (formată în ambianţa intelectuală a grupării/revistei Echinox), unul dintre autorii de marcă ai literaturii române contemporane. A debutat în 1981, cu volumul de poeme Aduceţi verbele. Este autoarea mai multor volume de poezie, respectiv de eseuri şi studii despre filozofia şi cultura română; printre acestea din urmă se numără: Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României” (1999; 2004); Ionescu în ţara tatălui (2001; 2002); Filosofia lui Caragiale (2003); Despre bolile filosofilor. Cioran (2008; 2010), Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (2009; 2010) – toate apărute la Editura Polirom, unde autoarea beneficiază de o serie de autor.
Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (2011) este primul roman scris de Marta Petreu, şi deopotrivă unul dintre cele mai bune romane româneşti postdecembriste. El aparţine, aşadar, unei scriitoare din generaţia ’80 şi stă alături de un alt roman excepţional, e vorba de Ploile amare, apărut tot în 2011, şi aparţinând tot unui optzecist clujean, scriitorul Alexandru Vlad. Despre Ploile amare am scris aici şi vă invit să le citiţi pe amândouă, neapărat, dacă doriţi să vedeţi cum sună două dintre cele mai bune romane româneşti de după 1990.
Câmpia Armaghedonului apare în Apocalipsă şi reprezintă simbolic locul în care va urma să se desfăşoare bătălia dintre Dumnezeu şi armatele lui Antihrist. În romanul Martei Petreu, ea se construieşte într-o metaforă complexă, care porneşte de la sensul biblic – speculat într-un mod foarte „războinic”, foarte agresiv de secta Martorilor lui Iehova, la care se converteşte tatăl naratoarei – şi se extinde pentru a semnifica „războiul” cotidian pe care-l duc, ani la rând, părinţii săi, în dauna propriilor lor copii. Cartea are un personaj-narator, Tabita (tot un nume biblic) şi e scrisă la persoana I. Biografică şi cutremurătoare, povestea pe care o spune Tabita e chiar a unei apocalipse în sens restrâns, a unei apocalipse domestice. Deşi e portretizată întreaga familie a naratoarei, personajul de prim-plan – puternic, fascinant şi terifiant – e mama naratoarei, Mária sau, cum i se spune, Mica (de la „mamica”). Mária, o ţărancă din Câmpia Transilvaniei, o femeie frumoasă şi aprigă, neîmplinită în iubire şi în viaţă – e nevoită să se mărite cu un bărbat pe care nu-l iubeşte – ajunge să-şi renege şi să-şi blesteme propriii copii (Marta, Tinu şi Tabita, ultima – un copil nedorit de mamă).
„Nu vobeau între ei – povesteşte naratoarea despre părinţii ei –, nu mâncau împreună, dar se culcau împreună, în acelaşi pat.
Era înspăimântător.
Era grotesc.
Era umilitor.
Era războiul zilei celei mari de dinaintea scufundării pentru vecie a lumii acesteia. Da, era lunga bătălie dintre armatele vrăjmaşe, exact aşa cum ne tot spunea Ticu. Era crâncenul război al sfârşitului, Armaghedonul cel adevărat de pe Câmpia Armaghedonului. Şi trecea chiar prin mijlocul casei noastre. [… ] Erau grozavi, ei, părinţii noştri, cu războiul lor religios şi amoros, schijele sfintelor şi lumeştilor lor proiectile treceau prin noi tustrei, sfârtecându-ne. Şi erau aşa de ocupaţi să se pândească şi să se lupte, ca şi cum fiecare ar fi fost o întreagă armată, una luminoasă, alta întunecată, încât nu mai aveau ochi să vadă cât suntem noi de îngroziţi. Şi de umiliţi.”
Mica este un personaj greu de uitat şi, cum spuneam, ea ocupă de fapt centrul romanului, umbrindu-le pe toate celelalte. Ţărancă din Transilvania, dintr-o familie de ţărani înlesniţi, frumoasă şi mândră, având un soi de „nobleţe princiară”, ea se căsătoreşte la 20 de ani cu un bărbat pe care nu-l iubeşte, pentru că alesul ei se însurase cu altă fată din sat. Ticu – aşa cum îi spune naratoarea tatălui său – o iubeşte însă, dar nu-i poate ierta toată viaţa faptul că iubirea nu-i este întoarsă, iar menajul lor va sta sub semnul răzbunării şi al frustrării. Însăşi convertirea lui Ticu la iehovişti – o sectă cu mesaj agresiv, răzbunător – i se pare naratoarei o formă de refugiu a tatălui său, de transferare a mâniei, a fustrării conjugale într-o formă de credinţă religioasă. Apocalipsa pe care tatăl său şi iehoviştii o tot anunţau se va împlini, realmente, pentru cel dintâi, căci Ticu va avea parte de o moarte prematură (în anii ’70) şi violentă (sângeroasă şi tragică).
Romanul e scris mult mai târziu, după moartea mamei (la 80 de ani), ca un soi de confesiune eliberatoare, menită să exorcizeze demonii dinăuntru, sentimentul de vinovăţie (apărut de mult, odată cu moartea subită a tatălui, în ziua în care urma să-l revadă), dar mai ales iubirea-ură pe care i-o poartă mamei sale. Pe de o parte, Tabita încearcă s-o înţeleagă pe Mica, să vadă lucrurile din perspectiva ei de soţie nefericită, cu visele de tinereţe spulberate, iar pe de alta, nu se poate abţine să nu-i poarte pică pentru asprimea şi indiferenţa cu care şi-a crescut cei trei copii, iar mai târziu – când frustrările i-au devenit de nesuportat – pentru blestemele pe care le-a aruncat asupra lor (ca şi asupra bărbatului ei), şi care au declanşat, pare-se, seria de morţi teribile, sângeroase din familia lor. Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului e o carte demnă de tragedia antică, în care Mica – în aparenţă declanşatoarea situaţiilor tragice prin blestemele ei – e cea dintâi dintre victime, şi cea mai nefericită: „Poate că există destin nu doar în sens omenesc, de trăire-tip, de mereu-revenire, ci şi în acela divin şi arhaic, că soarta-şi are drumul ei şi că de ce ţi-e scris nu scapi. Şi nu e lipsit de sens îndemnul să-i aşteptăm unui om ziua din urmă a vieţii, căci numai atunci când el trecut-a fără amaruri şi pragul acesta, putem spune despre el dac-a fost sau nu fericit. Mamica n-a fost”.
Apăsător şi tulburător, tragic până la cea din urmă fibră, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului e unul dintre marile romane de după ’90, un roman complex, care acoperă aproape jumătate de secol, vorbeşte despre colectivizarea forţată din satele transilvane, despre soarta familiilor de ţărani harnici şi gospodari, nevoiţi să cedeze toată agoniseala statului, despre comunism şi postcomunism, despre istoria mare şi istoria mică – cea biografică şi cea a familiei naratoarei (inclusiv istoria familiilor părinţilor ei). Şi despre acest personaj memorabil, Mica, şi despre „august-mânioasa pereche” Augustin şi Maria, adică Ticu şi Mica. E o istorie de familie prin care Tabita încearcă să se elibereze de povara vinovăţiei şi a traumelor, dar prin care îşi întăreşte, în acelaşi timp, apartenenţa puternică la această familie şi, în fond, iubirea profundă (deşi traumatică) pentru părinţii ei. Un roman de citit, neapărat.
Marta Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, Editura Polirom, Iaşi, 2011, 328 p. Cartea poate fi comandată de pe librăria online Cărturești de aici.
Ana e fiica Micai. Marta e sora ei. 🙂