Zilele trecute citeam cu regret un articol despre autorul Gabriel Garcia Marquez, in vârstă de 85 de ani, care a avut acum câţiva ani cancer limfatic şi care acum suferă de demenţă senilă, aşa cum mărturiseşte fratele său, precizând şi faptul că boala este genetică în familia Marquez şi că ar putea să fi fost accelerată de tratamentul împotriva cancerului.
Cu părere de rău pentru tăcerea care pare că s-a abătut permanent peste hârtiile de pe masa de lucru a lui Gabo, dar cu conştiinţa faptului că, vorba poetului, “cu-o moarte toţi suntem datori”, azi ne-am documentat despre diversele maladii de care au suferit scriitori celebri – unele celebre şi clasice la rândul lor: sifilis, tuberculoză, pneumonie, altele meschine şi necruţătoare: Alzheimer, demenţă, schizofrenie, tulburări bipolare, depresii (care i-au împins pe mulţi la sinucidere).
Jack Kerouac a fost diagnosticat cu dementia praecox la înrolarea în armată şi apoi eliminat ca fiind inapt pentru război din cauza unor puternice tendinţe schizoide. A murit mulţi ani mai târziu, de ciroză, boala a ficatului (în multe cazuri cauzată de alcoolism, cum a fost şi în cazul lui). Tot ciroza le-a adus sfârşitul şi lui Khalil Gibran şi Fernando Pessoa.
Daca tot am menţionat alcoolismul şi boli ale ficatului, îl putem aminti aici şi pe Truman Capote, care a cochetat şi cu alcoolul, şi cu drogurile, şi care era un vizitator frecvent al clinicilor de dezintoxicare. A murit de cancer la ficat.
Un băutor de cursă lungă, lovit şi de depresie şi intenţii suicidale dupa moartea soţiei, a fost şi Raymond Chandler, iar unul dintre cei mai celebri alcoolici ai literaturii a fost Dylan Thomas, care bea oricând – fericit, nefericit, sanătos sau bolnav.
A inceput să bea în primii ani ai maturitatii, dar n-a apucat să se ţină de obiceiul ăsta prea mult timp, căci a murit la vârsta de 39 de ani, cu creierul dezorientat de alcool, în comă şi bolnav de pneumonie. În perioada aceea deja se referea la soţia lui drept “văduva mea”. Caitlin nu l-a tratat nici ea cu mai multă deferenţă, întrebând, când a fost chemată la spital, “A murit până la urmă nenorocitul ăla?“.
Alţi alcoolici notorii sunt Stephen King (care s-a lăsat şi de alcool şi de droguri in anii 80), Kingsley Amis, care scria in memoriile sale că e conştient de faptul că are reputaţia de a fi unul dintre cei mai mari băutori, dacă nu beţivani, ai timpurilor sale. Şi Charles Bukowski suferea de alcoolism cronic (dar l-a ucis leucemia).
Hemingway a fost un alt mare admirator al paharului, având inclusiv în romanele sale pasaje dedicate ritualului băuturii.
Unul dintre partenerii săi de pahar era chiar James Joyce, chiar dacă – zicea el – se chinuia să traiască de pe o zi pe alta şi banii i se duceau pe întreţinerea familiei şi propria sănătate precară (într-o scrisoare însă, citată în volumul James Joyce – Corespondenţă, Hemingway susţine că Joyce era pur şi simplu zgârcit şi că ii facea o plăcere teribilă să se plangă de lipsa de bani, ceea ce nu-l împiedica însă să ia zilnic masa cu toata familia la unul dintre restaurantele scumpe din Paris).
F. Scott Fitzgerald era şi el alcoolic, un obicei căpătat în tinereţe, care i-a şubrezit într-atât sănătatea încât la 40 de ani ajunsese o epavă. De altfel a şi murit la 44 de ani, printre accese de tuberculoză şi câteva atacuri de cord, la scurtă distanţă intre ele.
Şi George Orwell a murit de tuberculoză, şi el destul de tânăr, la 46 de ani – excursiile sale incognito, îmbrăcat precum califul Harun al Raşid în zdrenţe, pentru a nu fi recunoscut, şi nopţile petrecute prin parcuri, învelit în ziare, îşi spuseseră cu ani în urmă cuvântul şi îi şubreziseră sănătatea.
Tuberculoza le-a adus sfarsitul şi lui Kafka (suferind şi de depresii şi anxietăţi sociale), surorilor Bronte, Jane Austen, Ilf (Petrov a murit intr-un accident de avion, fiind corespondent de război), D.H. Lawrence şi Thoreau.
Pneumonia i-a ucis pe Simone de Beauvoir şi Nietzsche (care avea si probleme mentale grave). Daca tot am ajuns la Nietzsche, să facem discret trecerea la sifilis.
De sifilis au suferit (şi în cele din urmă au şi murit) Alphonse Daudet (a cărui viaţă sexuală a fost foarte tumultoasă şi… necredincioasă), asemenea celei a lui Gustave Flaubert, care discuta foarte deschis despre aventurile sale cu prostituate (atat de gen feminin, cat si masculin), şi care avea şi el sifilis, Karen Blixen, Tolstoi, Nietzsche (în cazul căruia se speculează că boala a declanşat în ultimii ani de viaţă şi demenţa). Cazul lui Eminescu – a fost sau nu a fost sifilitic? – e discutat şi astăzi.
Tot Nietzsche ne îndreaptă atenţia şi spre numeroşii scriitori care au suferit de depresii:
Hans Christian Andersen, Henry James, Dostoievski (care suferea totodată de epilepsie, emfizem pulmonar şi era şi dependent de jocurile de noroc), Dickens, Conrad, Agatha Christie, Iris Chang (pe aceasta din urmă împingând-o la sinucidere), ca şi pe Virginia Woolf, de altfel (care, chinuită mult timp de depresii, şi-a umplut într-o zi buzunarele cu pietre şi s-a înecat în râul din apropierea casei), sau pe Sylvia Plath, care a suferit de depresii de la 20 de ani şi şi-a curmat viaţa la 30, băgându-şi capul în cuptor şi dând drumul la gaze.
Graham Greene a suferit de depresii profunde încă de când era adolescent, încercând în diverse ocazii să se sinucidă (inclusiv prin metoda ruletei ruseşti). A murit de leucemie, dupa o viaţă lungă.
Guy de Maupassant a fost alt autor care a suferit diverse tipuri de maladii mentale, manifestand depresii, obsesii şi paranoia, cel mai probabil cauzate de sifilisul de care suferea din tinereţe. A vrut chiar să se sinucidă, tăindu-şi gâtul, şi a murit intr-un azil.
Iris Murdoch, Agatha Christie şi autoarea de cărţi pentru copii Enid Blyton au murit afectate de Alzheimer şi, mai recent, şi Terry Pratchett a primit diagnosticul unei forme rare de Alzheimer, despre care vorbeşte chiar el într-un interviu video, aici.
O altă personalitate care vorbeşte deschis despre boala sa – în acest caz tulburarea bipolară (manic depression, de care suferă neaşteptat de mulţi oameni şi chiar persoane publice) – este actorul şi scriitorul Stephen Fry, care a realizat şi un documentar, The Secret Life of the Manic Depressive, care se poate urmări, pe bucăţi, pe youtube.
Ultimul de pe această listă sumbră este Edgar Allan Poe, care a murit de cauze necunoscute, în circumstanţe misterioase, în urma cărora încă se speculează alcoolismul, delirium tremens, sifilisul, epilepsia, apoplexia, otrăvirea, atacul de cord, holera, ba chiar şi turbarea.
Poe fusese dat dispărut pe 27 septembrie 1849 şi a fost găsit bâjbâind pe străzi câteva zile mai târziu, pe 3 octombrie, într-o stare de nedescris pentru stilul elegant şi îngrijit care îi era caracteristic. Nici hainele pe care el purta nu erau ale lui, era incoerent şi nu părea să fie conştient de ce i se întâmpla. A murit câteva zile mai târziu. Mai multe despre misterioasa moarte a lui Edgar Allan Poe puteţi citi aici.
