Cititor înrăit sau nu, probabil că aproape în fiecare carte de ficţiune ai întâlnit o poveste de dragoste. Şi, totuşi, e o temă care poate fi abordată inedit de fiecare dată, aşa că până şi în astăzi poţi citi un roman care să te surprindă cu acest subiect vechi de când lumea. La fel, e aproape imposibil să nu-ţi fi trecut prin mână o carte despre Holocaust, dar chiar şi acum se pare că e un subiect care conţine teritorii ce merită explorate. Dacă abordezi inedit ambele subiecte, în aceeaşi carte, reţeta e cu atât mai convingătoare. Acesta este cazul cu Pe neaşteptate, dragoste, roman în care Aharon Appelfeld explorează, într-un stil curat, fără nici o urmă de melodramatic, zbuciumul interior al celui care a înţeles abia la bătrâneţe că sensul vieţii unui om se frânge atunci când îşi reneagă, plin de ură, răzvrătit şi crezând că are să schimbe lumea, apartenenţa la un neam, la o familie. Dar chinul lui Ernest, scriitor care, ajuns la 70 de ani, încearcă să-şi înţeleagă răzvrătirile crude ale tinereţii, este vindecat, şi asta doar datorită dragostei speciale pe care i-o poartă tânăra sa menajeră – Irena.

Aharon Appelfeld, scriitor evreu, născut la Cernăuţi, are o poveste tulburătoare şi zbuciumată, tinereţea fiindu-i marcată de evenimentele dramatice din cel de-al Doilea Rătboi Mondial. A cunoscut lagărele de muncă din Transnistria, dar şi ce viaţa în Armata Roşie, într-un final ajungând în Palestina, unde a fost profesor de literatură ebraică la universitate şi unde a început să scrie, tot în ebraică.

În Pe neaşteptate, dragoste (2003), atât problema Holocaustului, cât şi cea a iubirii apar prezentate într-un stil lipsit patetism. Appelfeld nu încearcă să stârnească mila faţă de suferinţele evreilor şi nici ura împotriva celor care i-au nedreptăţit. De fapt, singurele menţiuni legate de atrocităţile din vremea nazismului sunt cele referitoare la moartea soţiei lui Ernest şi a fiicei lor, precum şi a părinţilor lui, toţi căzuţi pradă furiei antisemite. Dar acest fapt este pur şi simplu prezentat, nu este însoţit de nici un comentariu, nici măcar vreo aluzie în subtext. Probabil că despre asemenea atrocităţi nu se mai poate scrie decât într-un stil epurat de toate bombasticismele:

Scrisul trebuie să fie direct şi la subiect, fără întoarceri din condei. Numai scrierile oamenilor cu conflicte sufleteşti sunt întortocheate şi înceţoşate, dând mereu impresia că au ceva de ascuns”.

Stilul abscons, complicat este criticat pe tot parcursul cărţii, mai ales atunci când vorbeşte despre perioada afinităţii sale faţă de comunism, în care devotamentul religios al evreilor i se părea dezgustător:

Trăiam atunci într-o lume a frazelor mari, o lume în alb-negru, plină de visuri de îndreptare a umanităţii, însă durerea părinţilor mei n-am fost în stare s-o văd.”

La fel, dragostea apare, în roman, dincolo de toate clişeele la care ne-am fi aşteptat: este o dragoste care evoluează firesc, devine tot mai profundă, legăturile între cei doi stabilindu-se parcă după o ordine scoasă din vechile poveşti mitice. Nimic erotic, nici măcar senzual, şi totuşi relaţia lor este atât de puternică, încât îi salvează pe amândoi. De altfel, tot ca într-o poveste mitică, finalul îi lasă pe cei doi într-un fel de prezent continuu, scoşi parcă din timp, feriţi de moarte.

Actul scrierii este problema esenţială a personajului lui Appelfeld, care se refugiază în scris, urmând o spirală descendentă către copilăria sa, pentru a reuşi, la sfârşitul vieţii, să se înţeleagă pe sine şi să se ierte pentru că a refuzat cu încăpăţânare să-şi accepte familia. Ajuns la 70 de ani, Ernest îşi dă seama că literatura nu înseamnă nimic dacă nu spune adevărul şi dacă nu îşi extrage energia din momentele definitorii ale primelor experienţe cu lumea:

Literatura începe cu fântâna asupra căreia te-ai aplecat în copilărie şi cu frica nemăsurată care te cuprindea la vederea adâncurilor sale”.

Spre deosebire de el, Irena, care trăieşte în cultul părinţilor, este o femeie simplă, dar care păstrează gesturile celui care a ştiut să-şi poarte părinţii în suflet şi este învăluită de pacea specifică celui care poate să se roage. Relaţia cu părinţii săi trece de graniţele acestei lumi: chiar şi după moartea lor, ea întreţine contactul cu ei, respectă cu sfinţenie obiceiurile lor, iar ei îi apar în casa lor şi poartă discuţii ca şi cum ar fi încă acolo.

Prin Irena, Ernest înţelege cât de mult contează să păstrezi viu spiritul celor apropiaţi, care nu mai sunt pe această lume, aşa că se întoarce permanent în trecut, pentru că în trecutul său cel mai îndepărtat este ascunsă adevărata sa durere, cea a ruperii de părinţi, iar „cuvintele care nu sunt legate de o durere nu sunt cuvinte, ci nişte paie pe mirişte”. Nedreptatea comportamentului său faţă de părinţi este un aspect care îl urmăreşte şi în ultimii săi ani de viaţă, conştientizând cât de mult a greşit:

Ne-am îndurerat părinţii fără ca ei să aibă vreo vină. Ce-am vrut de la ei? Erau oameni cinstiţi, muncitori, credincioşi tradiţiei strămoşilor. Au respectat poruncile, de la cea mai neînsemnată la cea mai importantă, chiar şi când se aflau în ghetou sau în lagăre”.

Tăcerea pe care o vedea la părinţi şi pe care o dispreţuia a ajuns să-i apară ca fiind un semn de nobleţe, de înţelepciune a celor care au văzut urâţenia vieţii şi care au înţeles că, de la un punct încolo, doar tăcerea mai are un sens.

O parte însemnată a amintirilor lui se întoarce către bunicii săi din Carpaţi, acele locuri unde moartea avea alte valenţe, iar dispariţia fizică nu însemna cu adevărat o pierdere, pe principiul „să nu-ţi închipui că, dacă vei tăia copacul, îi va dispărea şi umbra”. Şi bunicii săi aveau un cult al tăcerii, ei nu respectau doar postul fizic, cel cerut de sărbătorile pe care le urmau cu sfinţenie, ci şi un „post al vorbelor”, impus ca o necesitate atunci când erau tulburaţi de un presentiment negativ.

Tăcerea, aşa cum o observa la bunicul său, era un semn al înţelepciunii, al nevoii spiritului de a avea acces la adevăr. Iar tăcerea aceasta practicată de oamenii din Carpaţi era tăcerea adevărului, în timp ce cuvintele, folosite neadecvat, aşa cum făceau comuniştii în scopuri propagandistice, deveneau un instrument al minciunii, al terorii: „Propaganda este esenţa esenţialului ideologiei noastre”.

Dar Carpaţii sunt şi locul în care dezlănţuirea forţelor primare este de nestăvilit: nu numai furtunile care fac ravagii şi distrug gospodării întregi, ci şi furtunile interioare, pe care oamenii le aduc la suprafaţă parcă mânaţi de un atavism posibil doar în astfel de zone.

Tăcerea părinţilor este încă un element de legătură între Ernest şi Irena: şi părinţii Irenei se învăluiau în tăcere de câte ori erau întrebaţi despre trecut, aşa că, atunci când era copil, Irena nu îşi putea imagina ororile la care fuseseră martori şi actori părinţii săi, imaginându-şi că, de fapt, mama sa vrea să îi ascundă vreo aventură amoroasă pe care a avut-o în timpul războiului.

Tăcerea capătă aici o conotaţie negativă, căci Irena nu ajunge să cunoscă multă vreme etape esenţiale din istoria poporului său şi a familiei sale:

A trebuit să-l citesc pe Primo Levi ca să înţeleg prin ce au trecut mama şi tata. Acest evreu italian mi-a dezvăluit ceea ce părinţii mei mi-au ascuns”.

Dragostea Irenei faţă de Ernest atinge un respect ce se apropie de idolatrizare, când spune că „dragostea de Dumnezeu şi dragostea pentru bărbaţi sunt unul şi acelaşi lucru”, gând care o înspăimântă imediat cum îi dă formă.

Pe neaşteptate, dragoste nu este un roman despre Holocaust şi nici măcar despre evoluţia unei relaţii, ci o carte despre importanţa iertării de sine ca prim pas în procesul de împăcare cu trecutul.

Aharon Appelfeld, Pe neaşteptate, dragoste, traducere din ebraică de Any Shilon, Editura Polirom, 2010.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *