Cu Adina Dabija m-am întâlnit la Romexpo, înainte de lansarea primului ei roman, ”Șaman”. Am stat de vorbă după aceea, printre vizitatori, pe fundalul furtunii puternice care se iscase. Aflată la cea de-a treia carte (după două volume de poezii, ”poezia păpușa” din 1997 și ”Stare nediferențiată” din 2006 în România și altele în America), Adina practică medicina orientală în New York, acolo unde locuiește în prezent.
Pentru mine, a fost o surpriză de mari proporții romanul ei de debut în proză, extrem de proaspăt, scris cu o forță foarte mare. De aceea, abia așteptam să o cunosc; am purtat conversații despre literatură, despre proza, poezia și teatrul ei, despre medicina orientală, despre ritualuri de scris, obiceiuri de lectură și multe altele.
Cu un ton blând și o prezență discretă, Adina Dabija mi-a mărturisit, la sfârșitul interviului, că îi este teamă că vă va fi greu să citiți un material mai lung, precum acesta. Eu mizez însă că veți empatiza pe parcursul lecturii cu tânăra scriitoare și nu o veți abandona.
În New York practici medicina orientală. Cum ai ajuns de la poezie și teatru la medicină? Și cum se împacă aceasta cu scrisul?
Medicina este și ea o formă de artă, deși în ziua de astăzi este considerată o formă foarte profitabilă de business. Medicina așa cum o practic eu este o formă de a te conecta cu universul din jurul tău și din interiorul tău. În afară de acupunctură și ierbologie, o altă latură a medicinei orientale este chi kung, adică cultivarea energiei.
Eu am instruire extensivă în cultivarea energiei, într-un program separat de școala mea de 3 ani, în care, de fapt, dai pacientului niște formule pentru a-și corecta dinamica interioară. Și asta este important pentru că nu se face în medicină; adică îți dau o pilulă pentru că te doare capul, dar de ce te doare capul? Ce se întâmplă cu tine? Este o formă de medicină care se uită și la cauze, nu numai cum să le trateze.
Deci medicină, poezie, toate se împacă foarte bine, converg spre cine ești, ce spui, ce vrei să faci. Și este o formă de artă.
”Șaman” are o mare legătură cu ocupația ta. Ce sau cine este șamanul tău?
Fiecare om are înăuntrul său un șaman, însă este foarte greu să îl descoperi. Și este un mister cine este, nu știi. Dacă îl descoperi, îl descoperi treptat, prin diferite experiențe de viață, care te aduc în centrul tău și te fac să înțelegi cine ești și ce este lumea.
Nu știu cine este șamanul meu, dar știu că există, că se manifestă și mă ajută. Și sunt tot eu, daar un eu care se află pe alt nivel.
”(…) plâng și cred din răsputeri/ că mi-a fost o frică frumoasă/ despre care voi scrie o carte” (fragment din volumul ”poezia păpușa”). Acesta să fi fost momentul în care a încolțit în mintea ta ideea de a scrie ”Șaman”?
Din prima mea carte este citatul (zâmbește).
Este posibil să fi fost acesta momentul, dar procesul scrierii unei cărți este un mister, nu știi cum și de ce scrii, ajungi la o carte și probabil că tot ceea ce ai făcut până în momentul acela converge spre cartea aceea.
Adina Dabija citind din roman la Bookfest
Poezie, ”Manole 3D”,”Șaman” – sau, altfel spus, în toate formele literaturii, pare că temele care te bântuie sunt căutarea identității, evadarea, libertatea, transformările sufletului de-a lungul călătoriilor. De ce? S-a ”rezolvat” căutarea identității, prin literatură?
Căutarea este una continuă, literatura, cuvântul este doar o unealtă. Scrisul te ajută să afli cine ești și, exact cum scriam și în carte, este un proces de aducere dintr-un fel de mină interioară la suprafață. Însă este foarte greu să faci acest lucru.
Iar scrisul este un pretext care te face să sondezi înăuntru, dar tu sondezi oricum, cu sau fără cuvinte. Totul se petrece la un nivel dincolo de cuvinte, după care este foarte greu să transformi, să pui în cuvinte ceea ce se întâmplă. Întotdeauna este o problemă cu traducerea în limbajul omenesc a ceea ce ai experimentat, ești lost in translation.
În carte sunt câteva episoade în care eroina trece prin numeroase încercări umane. De exemplu, episodul cu preotul de la Măgina care spunea că Shambhala este unealta diavolului care vrea să te abată de la calea cea dreaptă, când adevărata fericire vine după moarte. După atâtea încercări, cum și când s-a oprit căutarea spirituală?
Este un proces. Suntem pe pământul acesta ca să învățăm o lecție. De ce te naști? Nu te naști să mănânci, să fii fericit, să te bucuri de viață. Te naști ca să înveți ceva.
Acum, desigur, există tot felul de abordări. Abordarea creștină spune că te naști ca să te purifici și să te unești cu Dumnezeu, pentru a te duce în rai. Abordarea daoistă spune că te naști pentru a fi integrat în univers. Abordarea budistă: te naști ca să suferi, ca să oprești ciclul reîncarnărilor și să îți dai seama că ești acum și aici și să te iluminezi. Toate converg, duc în același punct în care te naști ca să înveți ceva, să te transformi. Pentru că altfel da, poți să ai o viață confortabilă, să cunoști anumite lucruri, dar în mod fundamental trebuie să înveți ceva.
Petrișor Militaru comentând și citind din cartea ”Șaman”, alături de Adina Dabija și Claudia Fitcoschi
Ai un întreg capitol despre poezie, de la ”Poezia (care) mă făcea fericită ca o hârtie de napolitană care zboară nestingherită pe străzile Bucureștiului” (p. 42) la primul grad de distilare a sufletului în care ”poezia izvorăște din privire”, de la poezia ca amant la formula poeziei (p. 51). De fapt, e o altfel de artă poetică. Cum s-a produs îndepărtarea de poezie?
Nu este o îndepărtare de poezie în adevăratul sens al cuvântului. La un moment dat, sufletul tău e mai fluid, simți nevoia de poezie – cum e în etapa în care descoperi poezia. În altă etapă de transformare a sufletului, simți nevoia să analizezi. Cumva personajul oscilează între aceste nivele, iar la un moment dat revine la poezie. În al treia etapă de distilare a sufletului, ea se conectează cu șamanul ei și scrie cel mai frumos poem.
Niciodată nu poți să nu mai fi ce-ai fost.
Pentru mine, lumea este continuă. Eu văd lucrurile altfel. Nu îmi plac etichetările. Nu pot să spun ”Acum fac o poezie” pentru că nu știu ce fac, poate fac altceva.
Oricum, pentru mine, forma supremă de artă este poezia. Și muzica.
Bucureștiul o sufocă și seacă de inspirație pe eroina romanului. Pretext pentru a pune în discuție arta autentică, scopul ei și literatura. Cum vezi relația dintre procesul creației, artist și societate, astăzi?
Este o relație extrem de complicată. Pentru că, de fapt, aici există o tensiune fundamentală. Întotdeauna a existat tensiune între om și societate, pentru că individul întotdeauna a avut un statut oprimat. Vii pe pământ într-o anumită conjunctură și trebuie să joci după anumite reguli care sunt prestabilite.
Este o mare îngrădire a libertății: ești parte din societate, dar în același timp ești tu. Atunci, cum construiești relația cu ceilalți? Este foarte greu să construiești o relație armonioasă cu lumea.
Artistul este, din punctul ăsta de vedere, la polul opus față de societate. Dacă societatea te aduce pe pământ, artistul încearcă să te facă să vezi ceea ce nu se vede. Iar sistemul, în general, nu vrea să vezi ceea ce nu se vede.
De aceea spun că există o tensiune foarte mare între artist și societate. De exemplu, nu cunosc artiști care să trăiască din ceea ce fac – sau sunt foarte puțini. Ca scriitor, este foarte greu să trăiești din scris și, la un moment dat, nu este etic să trăiești din ceea ce ești. Adică banii nu prea sunt compatibili cu sufletul. Este un joc pe un alt nivel.
La un moment dat, personajul principal din carte încearcă să-și recapete libertatea prin îndepărtarea genului. Consideri că stigmatul sexului încă influențează sau domină lumea contemporană? Este femeia-scriitor privită altfel?
În primul rând, nu înțeleg ideea asta de femeie-scriitoare. Nu poți să fii decât om-scriitor. Dacă vii pe pământul acesta pentru anumite încercări, ți se dă o înfățișare umană și ți se dă ceva mai ușor de realizat sau mai greu. Femeia este, părerea mea, să ajungă să fie foarte moale. Feministele, de exemplu, au multe colțuri, sunt tăioase. Eu cred că, în general, ca om, trebuie să fii ca o minge, să creezi un rotund în viața ta.
Cum le explicam și pacienților mei, este foarte important să-ți dai seama de emoțiile care te distrag. Dacă forma ta inițială este pură, de copil, în timp începi să crești pe tine anumite ”brațe”: resentimente, gelozie, furie, tot felul de neîmpliniri. Iar asta îți schimbă forma. Eu cred că trebuie să ai grijă de partea pură din tine și să tai ”brațele” acestea care sunt în plus pe tine, să te detașezi de ele.
Adina și autografele
Bucureștiul este și el personaj în cartea ta, într-o relație de dragoste-ură cu personajul principal. Ce iubești în acest oraș și ce te-a făcut să pleci în căutarea New York-ului?
Ce frumos, nu m-am gândit la asta, dar așa este, Bucureștiul este personaj.
Iubesc fețele oamenilor pe care este sculptată istoria locului, a României, și istoria sufletelor lor. Iubesc tot haosul ăsta care este Bucureștiul și New York-ul.
Dacă nu pleci, este parcă mai ușor, în sensul că îți faci viața, reușești să-ți faci niște ancore. Dar nu ești viu, nu experimentezi viața în toate formele și posibilitățile ei. Personajul meu pleacă până aproape de Polul Nord, iar asta nu este o călătorie simplă. Exact cum spunea astăzi (la lansarea cărții în cadrul Bookfest) Petrișor Militaru, care și-a dat seama perfect, interiorul oglindește exteriorul. Ea pleacă la capătul lumii și, prin extensie, la capătul sufletului ei. Și de aceea călătoria și rătăcirea în lume are ceva din copilul care învață să meargă. Dacă nu cazi și te țin părinții într-un pătuț să nu te lovești, nu înveți. Deci cam asta e.
Adina alături de Mihail Gălățanu – personaj în cartea ei, care a ajuns la lansare întocmai cum autoarea spune în roman: ”în ultimul moment”.
Care sunt diferențele majore între cele două spații? (personal, profesional, literar)
Acum, după experiența New York-ului, care este un fel de Babilon cultural și uman, sigur, Bucureștiul este un spațiu mult mai ușor de abordat. Bucureștiul are o coloratură specifică, New York-ul este un fel de cocktail. Diferența este că în New York poți să faci mult mai mult. Am început, de exemplu, să scriu poezie în engleză. Scriind în altă limbă, te conectezi la altă gramatică a minții, a locului și a timpului – timpul curge altfel în New York decât în București (mai trepidant, mai accelerat).
Se spune că fiecare loc are demonii lui. În București, demonii sunt mai simpatici, mai caraghioși, dar în New York sunt niște demoni de zeci de ori mai puternici. Și atunci lupta pentru a-ți găsi oaza ta de liniște este mult mai intensă, iar provocarea este mult mai mare.
Iar la nivel pragmatic, deși știu că și în București există medicină orientală, în New York ai mult mai multe șanse de învățare și practicare a acesteia. Dar și din punct de vedere cultural, poți promova scriitorii români, de exemplu, la un alt nivel – cum am făcut eu și soțul meu prin proiectul Respiro.
Spui că ”Răul este aici” și că singura modalitate de a nu fi prins în jocul ”victimă-călău” este iubirea și iertarea. Este acesta unul dintre mesajele principale pe care vrei să-l transmiți cititorilor?
Nu sunt neapărat singurele posibilități, dar sunt niște căi pe care le-a arătat religia creștină. Mai sunt și alte căi de armonizare a binelui cu răul. În mod fundamental, universul este perfect și fără noi – asta nu înțelegem. Bineînțeles că universul nu ar fi același fără noi, dar oamenii creează tot felul de proiecții și de atașamente. Și atunci ce este bine și ce este rău devine foarte subiectiv. Modul în care relaționezi cu această dihotomie bine-rău este vital. Cumva, trebuie să înveți să fii foarte reconciliant și înțelegător. Iertarea și iubirea sunt cele mai simple căi, creștine – în budism este compasiunea, iar în daoism este lipsa atașamentului și unirea cu Dao.
Cât de periculos este ego-ul din punctul tău de vedere și care sunt soluțiile pe care le propui?
Ego-ul este acel ceva care îți blochează posibilitatea de a experimenta viața în toată bogăția ei. Tu pui niște limite. Te ajută, ca un fel de cârjă, dar nu știu dacă lumea este asta. Ego-ul este un filtru, dar nu este abordarea corectă.
Dacă ducem discuția la un nivel spiritual, atașamentul față de materie este clar un punct de blocaj în care nu poți să percepi realitatea așa cum este ea.
Viața oricum te smerește și te umilește și îți distruge ego-ul. Este foarte greu să răspund la această întrebare. Mi-a luat o carte ca să fac asta.
Romanul tău este un hibrid, greu de încadrat: roman metafizic, oniric, fantastic, bildungsroman, autoficțiune, doar pentru a da câteva exemple. Ai intenționat acest lucru? Ți-ai propus o teză?
Când am început să scriu, n-am știut ce vreau să spun. Scrisul m-a dus la șaman – îl aveam deja, exista, dar nu-i pusesem un nume. Îmi pare rău că acum este ceva atât de definit și concret, pentru că nu știu dacă poți să encapsulezi experiența asta de viață într-o formă atât de exactă. Dar mă bucur că nu poate fi pus într-un gen și cred că viața mea, în general, nu poate intra într-o categorie. Nu mă consider scriitoare, de exemplu. Sunt cineva care încearcă să vadă cine este și să înțeleagă ce se întâmplă.
Ce înseamnă viața literară, implicit recunoașterea în acest mediu, pentru tine?
Nu contează mediul literar pentru mine. Însă așa, pe nivele intermediare, a trebuit de exemplu să vin la Bookfest pentru că așa a fost înțelegerea, să ajut la promovarea lui.
De ce am trimis romanul la publicat? Pentru că am vrut să împărtășesc cu ceilalți, scrisul este o comuniune. Nu știu să fac film, poate aș fi făcut asta în loc să scriu o carte. Sau alte mijloace.
Viața literară este comunicarea dintre tine și alt tine, dintre partea care se articulează din tine și partea care vede nevăzutul sau care nu poate fi pus în cuvinte.
Cea mai importantă sarcină a unui scriitor este să se conecteze la sunetul acesta fundamental al lumii și să încerce să-l traducă în cuvinte.
Ce ritualuri de scris ai?
Pentru că am doi copii, nu pot să-mi permit să am obiceiuri. Mama, ca și soldatul, nu are viață personală.
Romanul acesta probabil că pare atât de fragmentat pentru că l-am scris ba când dormea bebelușul, ba când nu trebuia să duc copilul la școală sau când nu trebuia să lucrez și așa mai departe.
Dar pot să spun că am obiceiul să stau pe piciorul drept când scriu – de aceea mă doare și trebuie să-mi fac acupunctură la acest genunchi. Ca și ritual, vreau să am o cană de ceai fierbinte lângă atunci când încep să scriu.
Dar obiceiuri de lectură?
Nu trebuia să-mi pui întrebarea asta pentru că, dacă ai vedea cum arată casa mea la New York, ți-ai pune mâinile în cap (râde). Anul trecut am trimis o tonă și 200 de kilograme de cărți la soacra mea, în România; iar în acest an plănuim să trimitem vreo 2 tone de cărți.
Este plin de cărți. În camera cu biblioteca, copiii trebuie să treacă printr-o porțiune foarte îngustă și să fie foarte atenți să nu le cadă cărțile în cap (râde).
Vă veți mai putea întâlni cu Adina Dabija miercuri, 5 iunie, la librăria Cărturești Verona, de la ora 18.00 – va citi fragmente din ”Șaman”, cartea abia apărută la Polirom. Alături de Adina vor fi Luminița Corneanu și Daniel Cristea-Enache.
Sursă imagine principală: agentiadecarte.ro
