Exitus, noul roman semnat de Adrian Georgescu, e o călătorie de la prima la ultima pagină. Una care te ține acolo, indiferent de cât de crudă ți se pare, cât de plină de grozăvii este, chiar dacă uneori te șochează, alteori te dezgustă, iar de cele mai multe ori te înduioșează. Moartea planează peste întreaga carte, îl însoțește pe Milo, zis Exitus, protagonistul volumului, încă de la naștere, și nu se desprinde de el nicio clipă. Așa că nu e chiar un roman ușor de digerat, dar este unul pe care îl recomand cu două mâini, pentru frazele lui lungi, pentru construcția narativă, pentru unghiul inedit, pentru că este o carte care, paradoxal, te învață multe despre viață și umanitate. Exitus e singular în literatura română contemporană recentă.
Cât despre autorul lui, jurnalistul Adrian Georgescu, se poate spune, pe scurt, că scrie prea bine. O face de peste douăzeci de ani, atât în presă (cu precădere cea sportivă, dar nu numai) și pe blogul personal, cât și în diverse volume (proze în Răcani, pifani și veterani. Cum ne-am petrecut armata, coord. Radu Paraschivescu, Humanitas, 2008, De la Waters la Similea. Oameni cool scriu despre muzica lor, coord. Radu Paraschivescu, Humanitas, 2013, Best of: proza scurtă a anilor 2000, ed. Marius Chivu, Polirom, 2013, debut individual: Câteva sfârșituri de lume, Humanitas, 2011).
E prietenos și deschis, are mult umor (care se vede în ceea ce scrie, mai puțin în Exitus, care e cea mai gravă scriere de-ale sale), are incertitudini, nu se consideră scriitor, călătorește mult, este foarte activ pe rețelele de socializare, îi place să citească, să facă sport, să asculte muzică, să se uite la filme și seriale, să se întâlnească și să vorbească cu oamenii și multe altele. Nu îi place, în schimb, să vorbească sau să-și citească textele în public.
Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le-am aflat despre Adrian Georgescu la câteva zile după lansarea romanului, când ne-am întâlnit tot la cafeneaua de la librăria Cărturești Verona să vorbim despre Exitus. Pe alocuri, ne-am îndepărtat de volumul său (deja epuizat pe site-ul editurii Polirom, dar care poate fi găsit încă în librării) și am atins alte și alte subiecte. O primă parte a interviului nostru a apărut în nr. 561 al Suplimentului de cultură. Cea de-a doua parte o găsiți în rândurile ce urmează. Ce ar trebui reținut e că Exitus e de neratat.
Romanul se deschide cu un citat din Conrad. Cum ai ajuns la el, l-ai ales la început sau la sfârșit, după ce ai terminat de scris?
Sunt un mare fan Conrad. Am ales citatul acela cam spre sfârșit. Prietenul căruia îi este dedicată cartea recitea, cred că pentru a șasea oară, Conrad, un mare scriitor, din păcate uitat astăzi, dar de la care însuși Faulkner a luat foarte mult. Eram la țară, el citea cartea aceea și mi-a spus că a găsit o chestie care se potrivește cu romanul meu. Mi-a citit cu voce tare, mi s-a părut că se potrivește incredibil de bine, așa că am ales pasajul acela ca moto. Dar aici e și o autopersiflare. În general, lumea vrea să înceapă cu niște citate grele, să arate acolo ce cultură au – la un moment dat, cred că o să scriu o carte a citatelor, cu o singură pagină, stupidă, de conținut. Mie îmi plac scriitorii ăștia mari, dar de care a uitat lumea – cum a fost și Dos Passos. După părerea mea, acolo, în romanul clasic, e soluția. De-asta l-am ales pe Conrad.
Și cum de nu ai luat ceva din Inima întunericului (Heart of Darkness)?
E felul meu de a spune că trebuie să reevaluăm niște scriitori și niște principii, să ne reîntoarcem la cărțile mai netocite și mai mișto.
Că tot ai amintit de The Man, sunt curioasă, cum de i-ai dedicat Exitus?
E un prieten de la care a pornit povestea principală a romanului: era copil și i-a auzit pe doi băieți care povesteau că au văzut o femeie dezbrăcată, iar femeia respectivă era la morgă. De aici, eu m-am dus mai departe. În plus, acest prieten și soția mea au fost primii lectori.
Și ți-au dat sugestii de lucruri pe care să le schimbi?
Da, da.
Le-ai acceptat, ai făcut cum ți-au sugerat?
Da, asta am și cerut. Eu sunt foarte nesigur. Cred că e foarte bine să fii așa. Oamenii care au certitudini, convingeri, care sunt foarte siguri pe ceea ce fac, de obicei fac un rahat. Când sunt nesiguri, când bâjbâie, au, în general, o energie care îi împinge înainte și îi duce, până la urmă, la liman.
Mie mi s-a părut că e multă poezie în descrierile tale. Citești poezie? Dacă da, ce anume? Dacă nu, de ce nu?
Culmea e că nu, nu citesc poezie. Nu o fac pentru că nu simt nevoia. Dacă e să fiu blasfemator până la capăt, atunci trebuie să-ți spun că nu merg nici la teatru – îmi plac mai mult filmele, deși știu, e ca un fluierat în biserică, dar așa sunt eu. În schimb, ascult multă muzică, ea îmi dă ce mi-ar da poezia. Eu obțin din muzică ritmul, cel pe care îl schimb din instinct – după aceea am citit și la Stephen King același lucru legat de lungimea frazelor și de alternarea lor, dar eu învățasem asta deja din muzică. Ascult mult jazz și post-punk. Caracteristica lor principală e că nu merg pe același ritm într-o singură melodie, fluctuează continuu. Știu deja ce muzică m-ar ajuta la ceea ce scriu atunci când mă așez să scriu. Și o folosesc ca pe o unealtă. Aproape că nu pot să scriu fără muzică. Bineînțeles că mi-ar prinde bine și poezia, dar nu mai am timp și de ea, din păcate, nu mai intră altceva.
Și ce asculți când scrii?
De toate, și instrumentale, și cu versuri. Sunt fan Celentano, dar mă duc până la black metal. Cu toate astea, pot scrie doar pe jazz.
Ți-a influențat cumva realitatea atmosfera romanului, grea, sumbră, care pare lipsită de speranță?
Sunt atras de chestiile astea distopice, post-apocaliptice. Da, m-a influențat. Cred totuși că următoarea carte va fi tot cu o atmosferă apăsătoare (dar nu lipsită de speranță) ca cea din Exitus, dar voi schimba tonul și ritmul. Încep să mă plictisesc de frazele lungi – aici e influența lui Faulkner, care are fraze lungi care îmi plac de mor –, vreau să mă duc spre un stil mult mai minimalist, pieptănat de comparații, într-o cu totul altă direcție.
E o provocare?
Întotdeauna. De fiecare dată vreau să fiu altfel. E o frază care îmi place mult în filmul The Usual Suspects, unde Kevin Spacey spune „Și, când te-ai uitat, ai văzut că nu e”. Asta e: dacă cineva mă caută într-un loc, aș vrea să nu fiu acolo. Asta mi se pare rețeta tinereții veșnice: să te reinventezi continuu.
Înțeleg. Dar, pe de altă parte, deși cu Exitus te duci pe un cu totul alt drum decât în cartea anterioară, Câteva sfârșituri de lume (Humanitas, 2011), cineva care te urmărești de ceva timp, inclusiv în presă sau pe blog, simte că acolo e stilul tău.
Chiar, ai primit până acum vreo remarcă legată de Exitus care te-a derutat?
Categoric, chiar și în timp ce scriam, de la soția mea și prietenul de care povesteam mai devreme. De fapt, totul mă derutează. Eu văd cinematografic și, dacă cineva mă scoate cu o remarcă din asta, mă suprinde. De aceea, mă gândesc foarte mult la ce îmi spun ceilalți. Dar nu merg pe rațiune, ci pe instinct. Valorizez foarte mult instinctul. Cred că este cel mai bun lucru în artă și în literatură.
Ai făcut un trailer al cărții, ai scris despre roman pe conturile tale de Facebook și pe blogul tău. Îți dă dureri de cap promovarea aceasta? Crezi că scriitorul trebuie să meargă către public?
Nu-mi dă dureri de cap, îmi place la nebunie. Și da, cred că scriitorul trebuie să meargă către public, nu consider că trebuie să îl reprezentăm ca pe un Tolstoi care stă la Yasnaïa Poliana, cu barba curgându-i în poală și lumea venind la el. Nu știu cum e scriitorul în general, dar eu sunt centrifug, eu mă duc către lume. Cine sunt eu să vină lumea la mine? Vreau să merg oriunde mă cheamă oamenii, sunt deschis la orice propunere, îmi place să mă întâlnesc cu oamenii, să stau la taclale. Românii nu prea mai fac asta…
În ce sens?
Adică nu prea mai stau să vorbească lucruri mărunte la o bere, seara. Am observat asta pe Camino. Sunt foarte interesante diferențele între națiuni. De departe, cei mai prietenoși și cei mai firești din lume sunt americanii. De-asta îi și iubesc foarte tare. Nu întâmplător cred că de aceea au și cei mai buni scriitori, cea mai mișto literatură. Într-adevăr, rușii sunt plini de angoase. Știu ce spun, am călătorit prin multe locuri – și destul de demente –, am fost cu papucii prin deșert, am fost în America de Sud, în Tierra del Fuego și tot așa. Americanii sunt ăia care te salută, îți spun pe numele mic, te cheamă să bei cu ei și prima oară fac cinste. Asta mi se pare cel mai mișto la un om. Toate fițele noastre europene se sparg în fața acestui firesc. Ei sunt primii care recunosc când nu știu ceva de genul care e capitala Paraguayului, natural, fără vreun soi de complexe.
Cum te raportezi la critică?
Primul lucru pe care îl spun prietenilor care îmi scriu în legătură cu Exitus și îmi zic de ce le-a plăcut, e ăsta: Zi-mi și părțile proaste. Eu sunt autodidact, dar unele lucruri le învăț de la alții, e normal să fie așa. Îmi doresc critica constructivă, vreau să vorbesc cu cei care citesc ce scriu despre asta. De-asta e bine să fii amator perpetuu, nimeni nu are pretenții de la tine, nimeni nu reproșează că ai greșit.
Știu că spuneai într-un interviu, la un moment dat, că nu te consideri scriitor. Dar nu pot să cred asta. Și amator nu ești.
Ba eu așa mă consider. Nu cred că sunt scriitor. Nu știu dacă mai există regula aia cu minimum două cărți publicate ca să intri în Uniunea Scriitorilor din România (USR)…
Există încă, da.
Ha, ce mișto! Am citit eu un reportaj la prietenii de la Adevărul că în USR e și tipa aia care scrie cărți despre Fuego. (Râdem.)
Uite, acum am scris și eu două cărți. Dar asta nu înseamnă că mă consider scriitor. E greu.
Pentru că tot ai adus aminte de USR, iată, acum poți intra. Vrei asta?
Nu, deloc. Nu văd sensul. Nu vecinătatea mă deranjează, dar nu văd de ce aș face-o. Nu am făcut în viața mea parte dintr-o uniune, nici măcar în presa auto.
Trecem la una un pic clasică. Care ar fi top 3 autori care ți-au influențat scriitura?
În primul rând, Faulkner, care a știut ce să ia de la înaintași (Conrad, Joyce etc.) și cum să le transforme în lucruri personale. Al doilea ar fi Leonida Neamțu, extraordinar, plin de umor – s-ar putea să fie singurul scriitor pe care să nu-l pot imita, atât de bun a fost. Trece drept autor de cărți polițiste și, într-adevăr, multe dintre cărțile sale au pretext polițist. A scris foarte subversiv și a fost un tip foarte simpatic. Un alt scriitor important pentru mine este Mircea Horia Simionescu, fascinant, fără egal în literatura mondială, cred eu. Radu Cosașu îmi mai place foarte mult. Uite, ce interesant, zic de români. Nedelciu mi-a mai plăcut enorm, dar și Saramago, Poe, Verne etc. Nu termin niciodată.
Ce nu ai vrea să se întâmple cu Exitus, ce nu i-ai dori deloc din partea cititorilor?
Nu știu. E treaba lor, a cititorilor. Eu sunt liber de Exitus, ea e liberă de mine, deci orice se poate întâmpla. Cititorii pot s-o folosească și ca suport pentru vinete, iar dacă ar apărea o ediție cartonată, m-ar încânta să joace ping pong pe catedră cu ea. Țin la cartea asta foarte mult, dar nu mă deranjează să i se întâmple ce vor cititorii să i se întâmple. Drumul unei cărți este imprevizibil. Nu are nimeni nicio obligație nici față de mine, nici față de editură sau personaje.
Cum arată o zi normală pentru scriitorul și jurnalistul Adrian Georgescu?
Nu există zile normale.
Cum arată atunci o zi anormală?
Îmi place foarte mult să fac sport, așadar o dată la două zile dau la bicicletă, ies să alerg. Mă uit mult la seriale – pe unele le revizitez, la altele mă uit imediat ce apar. Hai să dau și câteva exemple: Twin Peaks, Breaking Bad, The Sopranos, Seinfeld (pe care l-am văzut de vreo opt-nouă ori) etc. Mă mai uit și la filme vechi – italienești, de exemplu, sunt fan. În rest, când mă trezesc cu o idee bună în cap, mă duc și o scriu. În general, am texte de scris pentru presă. Cum trăiesc din scris, mai am și latura asta comercială de a participa la campanii publicitare. Mie îmi place să le fac pe toate. Dacă e ceva ce nu îmi place, nu fac, atât de simplu e.
Credit imagine principală: Răzvan Exarhu
