Romanul lui Harper Lee, Să ucizi o pasăre cântătoare, a fost recent scos din programa unei şcoli gimnaziale din Mississippi. Motivul? Limbajul din carte îi face pe oameni să nu se simtă tocmai confortabil.
Lăsând la o parte convingerea că nu acesta e rolul unei cărţi, că nu există un dicţionar sau un ghid al lucrurilor pe care o carte ar trebui să te facă să le simţi în mod obligatoriu (!) când citeşti, ne confruntăm şi pe plaiurile autohtone cu dilema Baltagului care, spune o voce din rândurile profesorilor, oferă un model de violenţă domestică, mai precis, un „model cultural nociv pentru societatea de astăzi”.
Trecând puţin oceanul, Kenny Holloway, vicepreşedintele şcolii Biloxi, unde a fost scos din programa pentru cei de clasa a opta romanul lui Harper Lee, a explicat, pentru The Guardian, următoarele: „Au existat plângeri cu privire la aceasta (n.m. – cartea Să ucizi o pasăre cântătoare). Există un limbaj în această carte care îi face pe oameni să se simtă inconfortabil şi putem preda aceeaşi lecţie cu alte cărţi. Se află încă în biblioteca noastră. Dar ei vor folosi o altă carte în clasa a opta”.
Revenind pe plaiurile autohtone, bântuite azi de semnificaţia Baltagului, Radu Paraschivescu pune punctul pe „i” într-un articol recent cu un titlu pe care am îndrăznit să-l parafrazez aici. Mai exact, libertatea pe care am dobândit-o după căderea comunismului, alături de posibilităţile tehnologice de care dispunem în prezent, contribuie la „dezvoltarea şi la rafinarea discernământului”. Ori e lesne de înţeles că tocmai asta scot din ecuaţie cei care acuză un limbaj nepotrivit dintr-o carte care, la momentul respectiv, indica o realitate a contextului istoric. Şi, chiar şi azi, dacă am vrea să descriem un fapt istoric, nu am putea scrie un roman „corect din punct de vedere politic”.
Iată însă cum completează Radu Paraschivescu observaţia justă şi atât de necesară privind discernământul elevilor, dar şi rolul profesorilor în această privinţă:
„Siliţi până în 1989 să accepte dogma şi propaganda comunistă care te învăţa să elogiezi sărăcia şi să aplauzi abjecţia, oamenii lui 2017 pot să gândească liber, cu mintea lor, să vadă filme, să asculte jazz în cluburi de noapte, să citească orice doresc, să călătorească unde vor sau măcar unde le permite buzunarul. În condiţiile unui discernământ din ce în ce mai bine exersat, elevii încep, cu ajutorul profesorilor, să distingă între realitate şi ficţiune şi nu conchid că întâmplările din cărţi sunt indigouri ale realităţii”.
Corectitudinea politică impune un sistem de negare a istoriei
Nu poţi rescrie întreaga literatură pentru a o prezenta în forme care azi să se potrivească tiparului pe care îl propune corectitudinea politică. Nu poţi scoate din context subiecte, formulări, personaje, acţiuni care, desprinse sau nu din realitate, fac parte din portretul general al unui fragment de epocă. Cu atât mai mult nu putem extrage o singură operă pe care să o blamăm în piaţa publică şi căreia să vrem să-i dăm foc. Deoarece acesta e doar începutul, nu-i așa? Azi, Baltagul, săptămâna viitoare, Shakespeare şi întreaga literatură.
„Folosirea Baltagului într-o discuţie despre mugurii violenţei domestice împinge lucrurile în albia corectitudinii politice. Iar corectitudinea politică impune un sistem de negare a istoriei şi de castrare a culturii ale cărui efecte sinistre se fac simţite de ani buni în Occident şi mai cu seamă în America”, mai scrie Radu Paraschivescu în acelaşi articol, amintind şi că, recent, tabloul lui Shakespeare a fost dat jos de pe pereţii unei săli de curs din America, argumentul fiind că „autorul e alb şi sunt cam multe poze cu scriitori albi”.
Mai mult, aşa cum subliniază scriitorul, a apărut şi propunerea de a rescrie cărţile lui Mark Twain deoarece conţin cuvântul „negru” şi alte sinonime peiorative, aspecte care azi nu trec testul corectidinii politice. Aceeaşi persoană care a făcut propunerea a apăsat şi mai tare pe pedala de acceleraţie: să fie scos Mark Twain cu totul din programă. Nu ar trebui să fie greu să ne imaginăm că un milion de astfel de opinii (care există, cu siguranţă) ar rade definitiv întreaga literatură de pe faţa pământului. Şi, fiindcă tot puterea de a discerne reprezintă, în fapt, subiectul acestei apărări, să ne dăm seama că ne aflăm în faţa unei noi forme de cenzură şi nimic mai mult.
După câştigarea unor libertăţi nemăsurate, inimaginabile în trecut de unele ţări sau categorii sociale (să ne amintim că şi în România au existat robi), unii oameni îşi doresc, cu voci nu tocmai firave, să facem paşi înapoi către cenzură, către hotărâri injuste, către urmări pe care nici chiar persoanele în cauză nu şi le-ar mai asuma ulterior. Tocmai literatura pe care o avem astăzi la dispoziţie e martora cea dintâi şi ne ajută să ne îndeplinim obligaţia de a nu uita trecutul, de a nu-l înfrumuseţa prin haine care nu i-au aparţinut niciodată.
Discernământul poate fi construit prin educaţie, iar literatura este un instrument esenţial în acest sens, de care nu ne putem lipsi. De la corectarea cu un marker negru a literaturii pe care o negăm azi până la acoperirea statuilor „dezbrăcate”, câţi paşi sunt? O întrebare la care ar trebui să-şi răspundă cei care cred că o mică piatră aruncată într-un lac reprezintă doar dreptul fiecărui om de a arunca pietre în lac. Nu şi dacă, treptat, toate pietrele aruncate în lac ar face ca acesta din urmă să nu mai existe. Să-i dăm literaturii dreptul de a fi, în toate formele sale, după ce a străbătut istoria prin epoci de cenzură, cărţi şi autori arşi pe rug.
Concluziile privind rolul unui profesor în ce priveşte asumarea rolului de cenzor sunt clare şi vin tot de la Radu Paraschivescu:
„Între America lui Twain şi România e mai mult decât o aruncătură de baltag. Numai că distanţele se comprimă când analizezi două opere literare în virtutea prezumţiei de rea-intenţie. Şi când, în loc să le explici elevilor contextul istoric, ţi se pare mai comod să dai jos statuile de pe socluri şi să le pui frunze de viţă în dreptul sexului”.
Într-un prezent tulbure, să facem un efort să vedem limpede. Să demolezi, în fond, a fost întotdeauna simplu. Numai că au rămas şi vor rămâne în istorie (dacă nu ne pierdem puterea de discernământ!) numele celor care au construit ceva, niciodată numele demolatorilor şi ale inchizitorilor.
Pare-se, faptul că aţi absolvit o specializare în limbi şi literaturi STRĂINE vă face mai specialistă în programa şcolară din SUA sau de aiurea decât în cea de Limba şi literatura română.
Chiar şi aşa, însă, cu tot respectul, regret, dar pentru o persoană literată, vede-se treaba vă daţi cu părerea fără să ştiţi concret de la ce porniţi şi încotro vă îndreptaţi cu peroraţia.
Articolul dumneavoastră se constituie într-o extrapolare nu doar exagerată, ci şi, astfel, periculoasă!
Deşi nu e menţionat explicit, el porneşte de la postarea făcută pe facebook de către Cristina Tunegaru, în care aceasta expunea o serie de argumente potrivit cărora ea nu va (mai) preda la clasă “Baltagul” de Mihail Sadoveanu şi “Mara” de Ioan Slavici.
Deşi argumentele prezentate pot fi catalogate generic curentului corectitudinii politice, convingerea mea e că intenţia lor nu a fost nicidecum aceasta.
Din această perspectivă, majoritatea luărilor de poziţie contrare celor susţinute de Cristina Tunegaru pleacă de la particularul postării spre o generalizare falsă.
Acestea nu ţin cont de realitatea propriu-zisă a prevederilor programei disciplinei la ciclul gimnazial.
De mai mulţi ani deja, programa şcolară NU doar că NU mai impune texte obligatorii, dar NICI MĂCAR scriitori! În programa de gimnaziu, se precizează DOAR că se vor selecta texte literare de bază, destinate studiului aprofundat, între acestea fiind incluse în mod obligatoriu şi fragmente din operele scriitorilor clasici ai literaturii române. Prin urmare, autorii de manuale şi profesorii AU LIBERTATEA să aleagă, la clasă, textele şi autorii lor.
Iată aşadar de ce “afară cu <> din şcoală” e o falsă temă de discuţie! Nimeni şi nimic nu poate impune eliminarea “din şcoală” a unui text şi autor care NU sunt IMPUŞI de programă şi faţă de al cărui studiu precumpăneşte doar OPŢIUNEA cadrului didactic! Nu înseamnă nicidecum că dacă Cristina Tunegaru refuză să mai predea aceste (ATENŢIE!) texte (NU AUTORI!), toţi profesorii de Limba şi literatura română vor fi nevoiţi să refuze predarea lor la clasă ori fie şi doar includerea lor în manualele de specialitate!
Iată aşadar de ce toate opiniile care pun argumentele Cristinei Tunegaru pe seama corectitudinii politice se află pe un traseu speculant fabulatoriu întrucât nu ţin cont de două dintre criteriile pe care programa le impune generic în selectarea textelor de studiat: FORMATIV şi ADECVARE LA VÂRSTA ELEVILOR.
În fapt, acesta şi doar acesta este fondul discuţiei provocate de Cristina Tunegaru şi denaturat de valul de opinii care răstălmăcesc înţelesul postării ei şi sunt în disonanţă cu prevederile de facto ale programei şcolare: sunt texte precum “Baltagul” şi “Mara” formativ adecvate vârstei unor elevi de gimnaziu, DA sau NU? Sunt din această perspectivă relevante, valide argumentele violenţei domestice, DAR raportat STRICT la capacitatea de înţelegere a unor elevi de gimnaziu, DA sau NU?
Orice alte divagaţii care duc discuţia către cenzură, modele culturale nocive şi altele asemenea sunt doar gargara unor forme fără fond!
În primul rând, discreditarea autorului nu e niciodată un argument care să susţină o dezbatere sau o altă argumentare. Explicit e citatul din postarea profesoarei amintite de dvs., cu link activ către postarea respectivă. Vorbim de un curent al corectitudinii politice la care făcea referire şi Radu Paraschivescu. Acest curent nu e nou, doar că a continuat să capete forme noi şi eronate (inclusiv de cenzură) în ultimii ani. Vă mulţumesc însă pentru că v-aţi exprimat opinia.
Cartile nu sunt facute sa fie “confortabile’ci sa cuprinda invataturi si emotii;cu cat te scot mai mult din zona de confort,cu atat te pun mai mult pe ganduri,si asta nu-i niciodata un lucru rau.
În întregime total de acord cu dumneavoastră, Maria-Luisa!
Mi se pare mie sau Bog Dan e total pe langa subiectul articolului?
Autorul ridica foarte clar in titlu un semn de intrebare si apoi in corpul articolului raspunde si argumenteaza acest semn de intrebare.
Mulţumesc mult pentru apreciere, domnule Mazilu!
Stanga radicala, asa zisa ”progresista”, e fondatoarea unei noi ideologii, “fara granite”, care e la moda acum atat in America cat si-n Europa. De aceea e atat de hulit Trump, care nu e nici politician, nici ideolog ca Obama, ci doar un om de afaceri pragmatic. Obama a incercat sa modifice pe cat posibil filosofia intemeietorilor Americii conform ideologiei lui liberal progresiste care se considera datoare sa schimbe fundamental societatea si s-o conduca spre “inevitabilul” progres, o forma de marxism cultural si social care impinge corectitudinea politica spre limitele ridicolului. Excesele si erorile lui Obama, mai ales in politica externa, l-au adus in prim pan pe Donald Trump, cu lozinca lui “Sa facem din nou America puternica” — altfel spus, inapoi la America valorilor traditionale, cum a fost ea pentru cea mai mare parte a secolului 20. Daca va reusi sau nu ramane de vazut, pentru ca ceea ce vrea Trump si cele 62 de milioane care l-au votat e in contradictie cu progresivismul transnational si dogmatismul liberal care sunt la moda in lumea occidentala azi. (Pentru alte detalii vezi cartea mea “Screwed: Dansand cu Generalii” lansata la Bookfest) Ceea ce este de remarcat e faptul ca toate ideologiile s-au nascut si au pornit din Europa, America fiind neatinsa pana acum de ele. Acum e si America cuprinsa de “rinocerizarea” culturala si nimeni nu stie cum se vor termina lucrurile si cate “victime” va face noua ideologie. Daca nu alergi si tu cu turma esti etichetat fascist, nazist, rasist, anti-feminist, etc. Ce urmareste stanga radicala in SUA? Nu numai inlaturarea lui Trump de la presedentie, ci si schimbarea Constitutiei, in numele unei “ordini mai juste,” desi pentru milioanele de americani asta nu inseamna dacat mai multi bani castigati prin munca cinstita. De aici si pana la partidul unic nu-i drum lung.
Cateva concluzii: Toate ideologiile (inclusiv fascismul si nazismul) se trag din marxism/scialism/comunism si toate promit o lume “mai buna si mai dreapta.” Desi predica toleranta, liberal progresistii sunt “toleranti” numai daca esti de acord cu ei. Noua ordine se declara adevar unic, orice dezbatere de idei trebuie blocata, chiar folosind forta (vezi University of California, Berkeley, etc). In multe colegii din America orice diversitate e aplaudata (race, sex, sexual orientation) cu exceptia diversitatii de gandire, cea care conteaza cel mai mult. Cum spune Mark Steyn, e vorba de “totalitarian moronization of a generation” de tineri americani care nu au trecut prin razboaie si totalitarism inainte, cunoscind numai viata buna. Nu stiu istorie, altfel ar fi invatat ceva din ea.
Europa occidentala merge cu increderea pe linia trasata de UE, care gandeste si hotareste pentru toti. Inainte primeai directive de la Moscova, acum de la Bruxelles. Desfiintarea granitelor, globalizare, multiculturalism, diversitate controlata. (Referitor la multiculturalism, as vrea sa vad un refugiat din Orientul Mijlociu cantand o partita si o fuga de Bach la orga, pian, vioara, sau chiar la fluierul piciorului). Nationalismul e etichetat rasism, chiar si patriotismul e ceva desuet. Se opune cineva? Da, unele tari din fostul bloc sovietic (Polonia, Ungaria, Cehia) care stiu pe pielea lor ca inseamna corectitudinea politica: bagarea pumnului in gura, incet, incet…