
Recenta apariție a editurii Curtea Veche, Amintirile lui George Enescu / Les Souvenirs de Georges Enesco, este, din toate punctele de vedere, o reușită.
Cartea apărea în chiar anul morții lui Enescu, 1955, la Paris, și conținea convorbirile dintre Bernard Gavoty și George Enescu înregistrate și difuzate de radioul francez în 1951. Formula acestor convorbiri este cât se poate de fericit gândită: sacrificând spontaneitatea unui întâlniri frontale între critic și compozitor, Gavoty preferă să-i ofere lui Enescu spațiu de mișcare. Mai întâi scrise și abia apoi înregistrate pe bandă magnetică, aceste convorbiri (douăzeci la număr) își păstrează același farmec chit că sunt ascultate sau citite. De unde și caracterul pregnant memorialistic al acestor interviuri radiofonice. Despre toate acestea vorbește, cu finețe tehnică, Bernard Gavoty, în prefața volumului.
Copilăria, Chemarea către muzică, Viena, Paris, Vremurile grele, Vioară, vioară, când ne prinzi în mreje, Pe scenă, Idolii mei, Cele două războaie, Oedip, La lucru, Intimități, În șoaptă – acestea sunt cele treisprezece micro-capitole care alcătuiesc volumul și pe care le înșirui aici nu doar de dragul purei acribii filologice. La o simplă trecere în revistă a sumarului acestui volum, un detaliu sare, fără doar și poate, în evidență: un întreg capitol este dedicat unei singure compoziții: Oedip.
Știm deja că ideea acestei opere se naște în momentul în care Enescu îl vede pe Mounet-Sully interpretând Oedip rege la Comedia Franceză în 1910. Apoi, Pierre Lalo (fiul cunoscutului compozitor Edouard Lalo), propune ca libretul operei să fie scris de Edmond Fleg, candidat ideal pentru o astfel de sarcină. Să nu uităm că el semnează libretul pentru Macbeth al lui Ernest Bloch.
Nu doar că Enescu era extrem de atașat de această partitură, dar și parcursul ei pe scenă dă măsura valorii acestei lucrări. De ajuns să răsfoim cartea din 2004 a lui Viorel Cosma, Oedipe de George Enescu, dosarul premierelor 1936-2003, apărută la Editura Institutului Cultural Român.
Existau și unele temeri care ar fi pus în pericol coerența și originalitatea partiturii. În primul rând, pericolul contaminației – Siegfried-ul lui Wagner și Pelléas et Mélisande de Debussy. Acestea erau bornele de care Enescu nu numai că nu voia să se lovească, dar voia, cu tot dinadinsul, să le depășească. Cum reușește? În primul rând, își setează trei linii directoare:
Primo. Acțiunea trebuia să fie cât mai contrasă, fără reluări sau patos.
Secundo. Publicul nu trebuia să se plictisească.
Terțio. Auditoriul trebuia să înțeleagă trama.
Atunci când spune că esența dramei este cuprinsă de cele trei teme din Preludiu – tema Iocastei, tema patricidului și „duelul verbal” dintre Sfinx și Oedip -, Enescu ne dezvăluie, de fapt, unde anume trebuie căutată esența tragediei, așa cum o vedea el. Totuși, climaxul operei nu este tabloul Sfinxului, ci actul al treilea (sinteză a acțiunii din Oedip rege). Ajunși în acest punct, câteva noțiuni de teorie muzicală sunt inevitabile. Să facem deci un pas înapoi, să ieșim din textul Amintirilor lui Enescu și să vedem cum anume pot fi aduse laolaltă toate detaliile pe care Enescu le menționează atunci când vine vorba de Oedip.
Cum am spus, cele trei teme centrale sunt, toate, contrase în Preludiu. Interesant este faptul că actul al treilea (punctul de maximă tensiune), debutează cu primele măsuri ale Preludiului. Aici se vede cel mai bine cum reușește Enescu să canalizeze tensiunea întregii opere într-un singur punct.
Mai mult, Enescu dinamitează formula clasică a operei. Mă refer aici, printre altele, la uzul sferturilor de ton și la simfonismul orchestral. Nu trebuie să ne mire deci alegerea lui Jurowski de a deschide Festivalul Enescu de anul acesta cu varianta concertantă a lui Oedip.
În Amintirile sale, Enescu problematizează deseori chestiuni de detaliu, dar într-o manieră extrem de tehnică și viguros formulată. De pildă, atunci când vorbește de prima lui ciocnire cu muzica, suspendă subiectul pentru mai bine de o pagină pentru a face diferența dintre muzica populară și cea țigănească. Iar în altă parte, în capitolul La lucru, dă câteva „rețete” pentru tinerii compozitori.
Totodată, nu ar trebui trecute cu vederea nici raporturile pe care Enescu le stabilește cu literatura, raporturi care se dovedesc, vom vedea, extrem de fertile. De la identificarea muzicianului liric cu romancierul cât privește raportul creatorului cu personajele sale, până la evocarea pe care Proust i-o face în Du côté de chez Swann.
Iată pasajul inspirat de George Enescu:
Mais maintenant il pouvait demander le nom de son inconnue (on lui dit que c’était l’andante de la sonate pour piano et violon de Vinteuil), il la tenait, il pourrait l’avoir chez lui aussi souvent qu’il voudrait, essayer d’apprendre son langage et son secret.
Continuând în aceeași direcție, Enescu va aduce împreună compoziția muzicală și poezia. Paralela vine în sprijinul unei teze teoretice formulate de compozitor: în muzică nu trebuie să punem pe primul plan trama. Așa este, spune compozitorul, și în cazul poeziei, la care contează în primul rând crearea de noi ritmicități și sonorități, care abia apoi se sincronizează cu tema poeziei.
De-a dreptul tușante sunt ultimele două capitole, Intimități și În șoaptă, adresate cititorului, „prietenul fără chip”, care pătrunde în micul apartament parizian al unuia dintre cei mai mari compozitori ai secolului XX. Enescu își încheie amintirile într-o tonalitate deopotrivă majoră și minoră, înghesuind în aceste ultime pasaje cele mai personale gânduri, care se încheie maestoso: „A fost lung, desigur, acest drum. Cât de scurt mi s-a părut!”.
Volumul de amintiri se află deja la a doua ediție, prima datând din 2005. La fel ca atunci, momentul apariției este cât se poate de bine ales. 2005 a fost „Anul Internațional George Enescu”, iar acum Amintirile sunt repuse în tipar chiar în pragul Festivalului. Mai mult, ediția este întocmită de un bun cunoscător al operei enesciene – Elena Bulai, fost director al Centrului cultural de la Tescani, loc a cărui rezonanță pentru Enescu e binecunoscută.
Cumpără cartea din librăria online Cărturești!
Pingback: Din lumea cărţilor - 24.09.2017 - Cărţi care contează