Bookaholic

Am coborât din tren cu Soso a.k.a. Sorin Despot și Juli a.k.a. Iulia Popescu și, de atâta entuziasm că ne-am întors la Săvîrșin, i-am uitat pe Cătălina Suditu, Radu Nițescu și pe Mihnea Bîlici în gară, de unde i-a recuperat imediat Nică de la primărie. Apoi, am ajuns la barul lui Mami, care ne-a primit din nou ca și cum am fi copiii ei, cu „Să îți ajute Dumnezeu, rază de soare!” și „Vă pupă mami!”. Apoi, la masa noastră a apărut Voinea și ne-a făcut cinste cu bere, ciorbe, bulion, cartofi prăjiți și ne-a invitat la el acasă, unde puteam să facem duș și să ne spălăm hainele, ajutați de soția și de fiica lui. Așa sunt primiți în fiecare an poeții la Săvîrșin, la ceea ce oficialitățile locale numesc Tabăra de creație a tinerilor scriitori. Sătenii s-au obișnuit în cele 11 ediții cu noi, știu că apărem în fiecare an pe la începutul lui septembrie, pe unii ne știu deja după nume, pe unii ne știu după față și mereu așteaptă să cunoască invitații noi. Anul acesta trupa a arătat așa: Radu Nițescu, Dan Mihuț, Nouri Nouria, Mihnea Bâlici, Eugen Rogojan, Eva Sărășan, Miki Vieru, Cătălina Suditu, Victor Țvetov, Raluca Ialomițeanu, Andreea Chiper, Iulia Popescu și cu mine, supravegheați de Sorin Despot, care organizează de niște ani buni tabăra.

Și, pentru că Săvîrșinul devine un spațiu din ce în ce mai urbanizat (acum există și Profi, chiar lângă barul lui Mami), iar în mentalitatea colectivă a rămas ideea că poeții trebuie izolați ca să creeze, Nică și primarul Vodiceanu ne-au îmbarcat în mașinile lor și ne-au abandonat la Căprioara, la pensiunea Patrimoniu, cu lacurile ei, cu terasa de pe lac, cu iazul numai bun de răcit berea și vinul, cu peșterile ei, pădurea, cu drumul până la crâșma satului și înapoi. Au fost niște zile pline de telemea și ouă fierte, în care am stat răsfirați la mese, pe șezlonguri, pe iarbă și am citit și am scris pe muzica din laptopul lui Soso sau al lui Radu sau din telefonul Cătălinei. Din când în când, Soso oprea muzica și ne citea câte un poem. Din când în când, cineva începea o poveste. În fiecare dimineață, Mateo a.k.a. Ioan Matiuț ieșea la pescuit. În fiecare seară, în jurul focului, jucam psiholog și victime au fost, pe rând, Radu, Cătălina și Juli. Și toate acestea sub privirea aproape voyeuristică a lui `nea Florin, proprietarul pensiunii, și a celor două doamne care veneau de trei ori pe zi din sat să ne pregătească masa.

La un moment dat, ca în fiecare an, grupul s-a despărțit între torționari și victime. Între noi, cei care trebuia să scriem un poem pentru concursul taberei, și Soso, Eugen, Miki și Dan, cei care trebuiau să se ocupe de jurizare. Și, de anul trecut, concursul se deschide și înspre un al cincilea jurat, Facebook-ul, care, pe lângă voturi, a strâns și o grămadă de observații, sugestii, opinii legate de textele noastre, uneori mergând și dincolo de. În cele din urmă, după multe întâlniri secrete ale juriului, lista câștigătorilor a sunat cam așa: locul 1 – Raluca Ialomițeanu. Și, pentru că nu a fost loc de departajări, locurile 2: Cătălina Suditu, Andreea Chiper, Victor Țvetov. Însă, de data asta, premierea nu s-a mai făcut în garajul Castelului Regal din Săvîrșin, ci în foișorul de la Mami, fără tam-tam, fără lecturi, fără discursuri, dar cu îmbrățișări și bătăi pe umăr.

Joi am urcat înfrigurați într-un microbuz pentru elevi și am ajuns la cele 30° din Arad. După ce am vizitat Consiliul Județean și Primăria, ne-am ascuns în Joy’s, unde am schimbat meniul și, după ce ne-am umplut gențile cu cărți de la anticariatul de peste drum, am așteptat cuminți tradiționala lectură. Mi s-a părut cea mai bună lectură din ultimii trei ani, de când am început să merg la Săvîrșin, pentru că au fost voci mult mai diversificate, pentru că au fost mai multe generații, pentru că totul a fost organizat informal. Și publicul nostru de șase oameni, trei elevi ajunși acolo din greșeală și trei scriitori arădeni a părut cât de cât mulțumit.

Apoi, vineri ne-am întors la Mami în Săvîrșin pentru o altă tradiție a taberei, focul de tabără de pe deal, de la Moșu-miu. Un fel de „la revedere, Săvîrșin, a fost încă un an bun”. Am prăjit slănină în foc și am povestit cu nenea administrator despre cum și cât îți ia să scrii o poezie. Am ciocnit un pahar de vin cu primarul. Ne-am întins pe spate și ne-am uitat la stele, în timp ce focul ne încălzea picioarele. Am ascultat Radiohead și Pink Floyd.

Cam asta s-a întâmplat la Săvîrșin. Pe Mihnea l-a mușcat o căpușă și așa a ajuns la dispensarul satului și a dezvoltat o nouă fobie, dar i-a trecut până a ajuns acasă.

#1 Raluca Ialomițeanu

mi-am spus să mă relativizez să mă calmez
să încetez cu gândacii cu urinatul pe poezie
în poezie

revolta asta care s-a terminat băltind a lașitate
cu o demisie banii pe concediu
cu gustul diversității poetice și sociale
în gura mea la fel de puternic ca telemeaua din farfuriile noastre
fără să mă întreb
dacă mai am aer în piept și gânduri care să pulseze în moalele capului
când tot ce am făcut in ultimele luni a fost
să devin autobuzul care parcurge distanțe
în dublul timpului prevăzut
fără ca
mintea mea
să mai z o r n ă i e e e
să se deschidă
ca o floricică de porumb

iar vocile să se transforme în urlete de pescăruși
un sound care să umple spațiul în care
nu fac nimic

dar mă îngrijorez când realizez că
vorbesc cu gândacii că
mănânc cu gândacii
că dorm cu ei gâdilându-mi gleznele
pentru că
ce e de spus simt că trebuie scuipat
iar
poezia nu vrea să mai iasă
pentru că unii au găsit ceva estetic și în somnul unei servitoare slinoase și uite acum
cum nu mai are ce să-mi acopere mintea
tăiată de vergeturi
iar orice gând e pistolul pus la tâmpla marinei abramovic &
numai un idiot mai stă să observe
că la fiecare colț de stradă
e o bătrână părăsită
la fel ca plăpumăreasa din piața rosetti

// cum a venit alta și m-a lăsat fără bărbat cum a venit revoluția și m-a lăsat fără casă
cum a venit UE și m-a lăsat fără nici un serviciu

iar în oamenii care credeau în dumnezeu s-a adâncit o răutate neagră neagră de tot mamă //

poezia nu e acolo unde colcăie gândacii
acolo unde ești singur iar singurătatea nu te lasă să respiri

pentru că nimeni nu a stat cu centimetrul sugrumat de talie mai rău decât o femeie în 2017
&
nimeni nu și-a dorit mai tare o operație estetică decât o femeie în 2017

pentru că puterea stă în tremurul degetelor în duritatea discursului orb
în infantilitatea cu care fericirea pare cusută cu ață albă
dar fericirea asta gâdilă coapse în plină stradă ca o prostituată mângâiată de bani

#2 Andreea Chiper

peisajul se derulează fără justificări peisaj
de siberie aproximativă
scoasă din documentare și ilustrate comuniste.

vara m-am împărțit între filme africane de categorie b
și toropeala stinsă de țipătul mamei
ultimul
înainte ca lumile să se închidă cu un zbang
și bezna să acopere.
când am coborât din mașină

ne-am aliniat ca niște roboței în drum spre dezmembrare
între noi curgeau râuri întregi de tristețe incandescentă

toți în fond numai rude prin alianță
mama omida și o șleahtă de mititei acneici
mătuși cu permanent roșcat în completarea unchilor cu halena
tata ca statuia lui iisus din rio de janeiro
supervizând fiecare bucată mișcătoare din carnea lui.

în privirile îndreptate spre mine
miere și lapte cât pentru o armată nato.

#3 Eva D. Sărășan

și caninii vor cădea curând

pronghornii sunt cele mai rapide copitate ale americii de nord,
în prezent, niște fantome ecologice, spune national geographic
opresc tv-ul; mi-au fost de ajuns cele 3 minute în care un ghepard fugărește un pronghorn, cu 95 km/h, îndeajuns să surâd la gândul că tu nu m-ai vâna nici dacă aș fi în bucătărie, pătrunsă cu arome suculente
suntem vegetarieni, nu prădători
stingem lumina, neoanele continuă să pâlpâie; suntem fantome ecologice, nu
alergători de cursă scurtă

departe, trei tiruri consecutive sunt depășite cu 120 km/h de microbuzul în care suntem
spre căprioara
adrenalina se sparge ca puroiul când îl râcâi cu scârbă și spaima lucrurilor mărunte
o metodă eficientă de a reveni la instinctele de supraviețuire
nimic documentar în asta, poate doar
puțin mai multă lumină:

diminețile la căprioara sunt toate la fel
stăm unul lângă celălalt, sparți, sătuli de ouă și telemea
mă sprijin de vocea lor – singura care nu doare
mă sprijin de vocea lor ¬¬– lumina e densă&grea

sunt în microbuzul care depășește 3 tiruri consecutiv în curbă și aștept să fim zdrobiți
astea sunt momentele în care te gândești la celălalt pe bune
când vi se ating coatele reci și firicele de curent se zbat între voi
dar niciunul nu își retrage cotul și iată familiaritatea,
toate oasele care ajung în aceeași râpă

undeva în america de nord niște pronghorni dorm liniștiți acum

#4 Alexandra Turcu

creierul se adaptează la șocuri, distanță, la presiunea aceea din piept
și, după puțin timp, lumile noastre mici se suprapun
acum stăm în jurul mesei de la căprioara
și ne prefacem că secretul vecinului e secretul nostru de fapt

acum, așternuturile pline de nisip și nisipul
se agață de picioarele noastre așa cum mă agăț eu de gâtul tău
cu câteva secunde înainte ca trenul să mă ducă departe

exista frica de apă, dar cu tine
am intrat prima dată până la glezne, apoi până la genunchi, până la brâu
corpul se obișnuiește cu temperatura
corpul meu poate simți corpul tău
și așa ne-am putea duce liniștiți la fund

aici adorm și privirea compătimitoare a evei
când întind mâna înspre partea ta de pat
aici suntem în povestea cu exploratorii cercului polar
mă plimb la marginea pădurii încă o pereche de pași
se mișcă în același ritm si intră deodată cu mine în căsuța de pe lac

somnul e întrerupt în fiecare dimineață de alarma de la 300 de km
așa se obișnuiește dragostea mea cu dragostea ta

#5 Radu Nitescu

Du-te

Du-te și nu te mai întoarce.
Mie cel mai mult asta-mi place:
să văd cum restul peisajului
se face mai mare ca tine.

Pofta de viață, ca să o am,
trebuie să fiu sigur că n-o pot folosi,
se evaporă cu totul cînd am nevoie.

Ce se leagă se leagă și fără mine,
și dacă sînt acolo,
nu se mai leagă nimic.

Dă-mi, Doamne, zăbrele să pun la cei cîțiva pori,
că Tu ai zis unei reptile acum milioane de ani
învață să zbori
(stăteam mai încolo, pe șezlong,
remember, eram numai Noi).

Să dea acuma cu capul cît poate de ele.

Pe cine interesează și tripurile mele,
cui să i le torn dimineața în zori,
cînd tu dormi și eu nu pot să dorm,
că cine te mai învață și asta, să dormi,

după ce atîta s-au aplanat toate cele.

#6 Cătălina Suditu

„Zeii au trupuri fantomatice și pot călători oriunde în lume fără să aibă nevoie de o canoe”

A spune o poveste înseamnă a naviga.
În filme oamenii nefericiți se angajează pe bărci. Ei simt nevoia să navigheze.
Noi vrem să navigăm până în cer.

Ieri am strâns porumbi de fiert. Viața mea e spectaculoasă.

dacă mă gândesc la o sarcină nedorită, știu că inima mea morală mi-ar interzice categoric avortul, așa cum îmi interzice categoric orice fel de acțiune extremă. nu beau prea mult (decât atunci când sunt tristă – ceea ce deși se întâmplă destul de des
__________________urmarea fiind că plec să mă plimb
__________________și plimbându-mă mă fixez pe lucruri
morbide –
__________________în cele din urmă mă pot întoarce
__________________și pot arăta foarte ok)
dacă îmi place de un bărbat și nu-i bărbatul meu, mă masturbez cu imaginea lui în creier până mă plictisesc. pentru că știm, un gând e totuși numai un gând, iar alta e o pizdă reală și o pulă reală
iar eu am o inimă foarte reală
și foarte cumpătată
care mă ține echilibrată
și moartă

Acum îmi povestești visul tău.
Dacă îmbrățișezi în somn pe cineva care visează, visul acela intră în tine.

#7 Mihnea Bâlici

Nu da taskul din mână pe questul de pe gard

Am venit în excursie în ordine ca să ne regăsim,
un copil coboară geamul fumuriu al mașinii să se uite la cer.
Cine e acela care a instalat o drujbă în cer?
E o perioadă ciudată, adjuvanții i-au zis „de tranziție”.
În grădina japoneză mi-am petrecut încă o enclavă.
Cineva se mută și-ți modifică lumea,
și e foarte greu. Nu intra în spirală că s-ar putea să ieși.

Fericirea se dovedește a fi un lucru mărunt, știi bine,
te-ai smuls de grafică când ai plonjat în viața de zi cu zi.
Largul tău e în extindere, porțiuni de vegetație salvatoare
îl împânzesc din loc în loc; insulițe pixelate,
microtopuri calmante, umbrare, mărăcini, instrumentar.
Lasă-l în pace, savurează-l de pe șezlong într-o glorioasă regăsire.

Și e foarte greu. E o senzație de care nu pot să scap,
de parcă n-am ce face cu toată regăsirea asta.
Multe aspecte sociale la modă astăzi o înglobează:
familia tradițională și umorul de pe internet,
noul album Brand New, drogurile, antologiile literare.
Iar când o minte progresivă se gândește să renunțe,
să curgă în atotflowul ireversibil, instabil de informație,
probabil cade în patima aceluiași păcat, cu ignoranță.

Așa că nu dați vina pe mine când umplu
spații goale din conversație cu polistiren,
când rămân blocat la vederea stâlpilor de înaltă tensiune.
Eu vin dintr-un sat cu plantații de stâlpi de înaltă tensiune,
în care nu știi ce susură mai exact: pârâul sau firele.

Și nu dați vina pe mine când seara se lasă peste câmpii.
M-am trezit într-un serial norvegian cu adolescenți,
fumez iarbă în baie cu un mahomedan simpatic,
duc o viață confuză, dar cred că mă descurc.
Și pică liantul, și cade curentul, și rațiunea levitează.

Ne întoarcem cu toții la funcția regăsire,
tot ce se întâmplă în razele soarelui e aici pentru regăsire,
recreația, pauza de masă, fotografiile de grup în clasă – regăsire,
și dimineața, mici licăriri de convorbire – regăsire.
Cine comunică depinde de context,
se-agață de o crudă regăsire,
o priză-n foișor, o bere-n frigider
cât să faciliteze regăsire.

Porniți cu toții înspre landul halourilor videoproiectate,
luați-i locul celui care s-a pierdut.

#8 Victor Țvetov

Nimic nu se contura
Erau zilele obișnuite despre care nu ai nicio părere.
erau ultimele zile petrecute lîngă mare,
nu departe smochini cu fructe încă verzi și cactuși enormi
și am știut că după nu o să mai fie la fel.
Trăgeam din bere și priveam absent la încă femeia mea
cum își pregătea discursul de despărțire.
Drace, cum îmi creştea ritmul bătăilor inimii
și au început să-mi tremure mîinile.
De ce e nevoie să tot pornim motorul generator de drame?
Să se ducă totul așa de ușor la vale

Trăgeam din bere priveam la încă femeia mea
nici urîtă – nici frumoasă,
cu mersul ei de rață și mișcări grăbite.
Și așteptam conștiincios să treacă și asta
să vină indiferența care mă va face stîncă

Fotografii de Eva Sărășan și Sorin Despot