După moartea mamei, Joel Knox se duce să locuiască împreună cu tatăl lui, pe care nu l-a văzut niciodată, la un conac din vecinătatea orăşelului Noon City din Alabama. La capătul unei călătorii pline de peripeţii, băiatul de treisprezece ani descoperă că Skully’s Landing e un conac pe jumătate năruit, aşezat în mijlocul unei grădini năpădite de bălării şi izolat de restul lumii printr-o pădure deasă pe unde mişună jivine şi năluci înfricoşătoare. Locuitorii misterioşi, reali sau fantastici, care în ciuda insistenţelor lui Joel se feresc să vorbească despre tatăl său şi să-i spună unde se află, par să se zbată necontenit sub povara propriilor destine frînte, pierzîndu-şi încet minţile din pricina însingurării.

Scris la numai douăzeci şi trei de ani, Alte glasuri, alte încăperi este un roman hipnotic, o capodoperă stilistică ce evocă admirabil peisajele cu accente gotice din inima Sudului şi surprinde momentul primei revelaţii a unui băiat înzestrat cu o sensibilitate exacerbată asupra lumii pline de secrete a adulţilor.

„Alte glasuri, alte încăperi”, de Truman Capote (fragment)

Prima ediţie necenzurată, într-o nouă traducere din limba engleză, de George Volceanov
Carte publicată în ediţie digitală
Colecţie: Top 10+
Domeniu: Literatură americană / Literatură universală
240 de pagini
Roman ecranizat în 1995, în regia lui David Rocksavage, avîndu-i în distribuţie pe Lothaire Bluteau, Anna Levine şi David Speck

De‑acum eram tot timpul împreună, Dolores, Pepe, Ed şi cu mine, Ed cu bancurile lui, noi, ceilalţi trei, cu tăcerile noastre. Patru gemeni groteşti (zămisliţi de ce părinte fantastic?), ne hrăneam unul cu altul, aşa cum cancerul se hrăneşte cu propria substanţă şi totuşi – ai să mă crezi? – există un amestec de momente pe care mi le amintesc cu un fel de nostalgie rezervată, de regulă, unor chestii mai plăcute: Pepe (parcă îl văd) aprinzându‑şi chibritul pe unghia degetului mare, încercând să prindă cu mâna un caras auriu dintr‑un havuz, noi toţi la cinematograf, ronţăind floricele de porumb din aceeaşi pungă, el adormind în sală şi lăsându‑se cu capul pe umărul meu, tot el râzând când observă că mă crispez la vederea buzei lui rupte în timpul unui meci de box, eu auzindu‑l cum fluieră pe trepte, eu auzindu‑l cum urcă spre mine, cu paşi mai puţin zgomotoşi decât bătăile inimii mele. Zilele, topindu‑se rapid, ca fulgii de zăpadă, se zburătăcesc spre toamnă, cad în jurul meu ca frunzele în noiembrie, cerul, de un roşu rece hibernal, ne înspăimântă cu lumina pe care o revarsă: dorm cât e ziua de lungă, cu storurile lăsate, cu păturile trase peste ochi. E Mardi Gras şi ne ducem la un bal mascat; în afară de mine, fiecare şi‑a ales costumul: Ed e călugăr fran­ciscan (care molfăie un trabuc), Pepe e bandit, iar Dolores e balerină; eu însă nu mă pot hotărî cum să mă îmbrac, iar asta devine o dilemă de‑o importanţă exagerată. În seara balului, Dolores apare cu un formidabil cufăr rozaliu: metamorfozat, eu sunt Contesa, iar regele meu este Ludovic al XVI‑lea; am părul argintiu şi în picioare – nişte pantofi din satin, port o mască verde şi sunt înfăşurat în mătăsuri verzi‑gălbui şi trandafirii: la început, când mă privesc în oglindă, imaginea asta mă înspăimântă, dar apoi îmi place la nebu­nie, căci sunt frumoasă, iar mai târziu, când începe valsul, Pepe, care nu mă recunoaşte, mă invită la dans şi eu, ah, Cenuşăreasă vicleană, zâmbesc în spatele măştii şi îmi zic: Of, ce n‑aş da să fiu aşa cu adevărat! Broscoiul se preschimbă în prinţ, tinicheaua – în aur, musca – în şarpe cu pene, iar orele îmbătrânesc: astfel se încheie o parte din saga mea.

A urmat o nouă primăvară şi duşi au fost; s‑a întâmplat în aprilie, în data de şase a acelui aprilie ploios, cu liliac, la numai două zile după excursia noastră grozavă la Pontchartrain… unde am făcut poza asta şi unde, într‑un întuneric simbolic, am străbătut tunelul dragostei. Ei bine, ascultă aici: în după‑amiaza aceea, târziu, când m‑am trezit din somn, ploaia răpăia în fereastră şi pe acoperiş: prin casă umbla, dacă pot să zic aşa, un fel de linişte şi, ca aproape orice linişte, nu era câtuşi de puţin tăcută: bătea la uşi, rever­bera în ceasornice, scârţâia pe treptele scării, se apleca spre mine, să mă scruteze cu privirea şi să‑mi explodeze în faţă. La parter, un radio vorbea şi cânta, dar ştiam că nu‑l ascultă nimeni: ea plecase şi, odată cu ea, plecase şi Pepe.

Camera ei era întoarsă cu susu‑n jos; în timp ce scotoceam printre lucrurile aruncate vraişte, s‑a rupt o strună de chitară, iar vibraţia ei mi‑a răscolit toţi nervii. M‑am repezit spre capul scării, cu gura căscată, dar fără să pot articula vreun sunet: toţi centrii nervoşi îmi erau amorţiţi; aerul unduia dinaintea mea, iar duşumeaua se întindea aidoma unui acordeon. Cineva înainta spre mine. L‑am simţit pe acel cineva ca pe‑o apăsare ce urcă pe trepte; nu‑l recunoşteam, dar părea să‑mi pătrundă drept în ochi. La început am crezut că‑i Dolores, apoi Ed, iar pe urmă Pepe. Oricine‑ar fi fost, m‑a zgâlţâit zdravăn, m‑a implo­rat şi‑a blestemat: nemernicul ăla, zicea, a şters‑o, nemernicul dracului, a şters‑o cu maşina, cu toate hainele şi toţi banii, a şters‑o în veci de veci de veci. Dar cine‑mi vorbea? Nu‑i desluşeam chipul: era încadrat de‑o aură orbitoare, ca a lui Isus: Pepe, tu eşti? Ed? Dolores? M‑am smuls din strânsoarea lui, am alergat înapoi în dormitor şi am tras uşa după mine: zadarnic – clanţa s‑a mişcat şi, dintr‑odată, totul mi‑a devenit demenţial de limpede: Dolores m‑a prins până la urmă în visele ei.

Aşa că am căutat pistolul pe care îl ţineam înfăşurat într‑un ciorap vechi. Ploaia stătuse. Ferestrele erau deschise, iar în cameră era răcoare şi de‑afară pătrunsese mirosul dulceag al liliacului. De jos se auzea radioul cântând, iar în urechi îmi răsuna vuietul unei scoici de mare. Uşa s‑a deschis; am tras o dată, apoi încă o dată, iar Isus a pierit şi s‑a preschimbat în nimeni altul decât Ed, echipat într‑un costum murdar de in; s‑a chircit şi s‑a îndreptat clătinându‑se către scară, după care s‑a prăvălit pe trepte la vale, moale ca o păpuşă de cârpă.

Vreo două zile a zăcut ghemuit pe canapea, sângerând în neştire, gemând şi urlând de durere, prefirându‑şi rozariul printre degete. Te striga pe tine, pe maică‑sa şi pe Dumnezeu. N‑aveam cum să‑l ajut. Atunci a venit Amy de la Landing. A fost tare bună. A găsit un doctor, un negru pitic, nu chiar nemaipomenit. Brusc, ne‑am trezit cu o vreme ca în iulie, dar săptămânile acelea au fost, pentru noi, iarna vieţii noastre; ne înghe­ţau vinele şi ne trosneau de ger, iar pe boltă soarele părea că‑i un sloi de gheaţă. Micuţul doctor, lipăind pe picioruşele lui lungi de cinşpe centimetri, râdea, râdea întruna, şi tot timpul ţinea radioul deschis pe emisiuni umoristice. În fiecare dimineaţă, la trezire, îmi spuneam „Dacă o fi să mor…“, fără să‑mi dau seama cât eram de mort, că eram doar o amintire legată de Dolores şi Pepe… oriunde s‑or fi aflat: sufeream de dorul lui Pepe, nu fiindcă îl pierdusem (da, un pic şi din cauza asta), ci pentru că ştiam că până la urmă Dolores o să‑l găsească şi pe el; e uşor să te fereşti ziua, dar noaptea este inevitabilă şi visele‑s cuşca uriaşă ce ţi‑e hărăzită.

Despre Truman Capote

Truman Capote, pe adevăratul său nume Truman Streckfus Persons, s-a născut la 30 septembrie 1924, în New Orleans şi, după divorţul părinţilor, a fost crescut de familia mamei sale, într-un orăşel din Alabama. Cînd aceasta s-a recăsătorit cu un om de afaceri cubanez, Capote s-a mutat la New York şi a adoptat numele tatălui vitreg. La şapte­sprezece ani şi-a întrerupt studiile şi s-a angajat la The New Yorker; curînd a început să-şi publice povestirile în prestigioase reviste literare, iar în 1948 i-a apărut romanul Alte glasuri, alte încăperi, care s-a bucurat de un enorm succes şi l-a impus în aten­ţia criticilor ca una dintre cele mai mari speranţe ale prozei americane. Volumele de povestiri, roma­nele şi piesele de teatru publicate ulterior – O vară la răscruce (1943, roman apărut postum, în 2005; Polirom, 2006), Arborele nopţii şi alte povestiri (1949), Harfa de iarbă (1951), Mic dejun la Tiffany (1958; Polirom, 2011, 2012), Cu sînge rece (1966; Polirom, 2011), Muzică pentru cameleoni (1980; Polirom, 2009), dintre care multe sunt obiectul unor ecranizări celebre, îi consolidează definitiv reputaţia şi, totodată, stilul: o combinaţie irezistibilă de nonconformism, ironie, rafinament psihologic şi complexitate stilistică.

Un comentariu
  1. Avataranca

    Am citit versiunea publicata in colectia “Romanul secolului XX” si nu stiam ca a fost cenzurata. Banuiesc ca s-a editat continutul cu subtext homosexual? Ma bucur ca s-a publicat in versiune integrala, abia astept sa o citesc.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *