Bookaholic

Nu vă lăsaţi induşi în eroare de titlul cu tentă călduţ-optimistă al celei mai recente cărţi de Amos Oz traduse la noi, la Humanitas fiction, Între prieteni – nu este vorba nici despre prietenie, nici despre apropiere umană, nici măcar despre lucruri comune care, de bine, de rău, îi ţin pe oameni împreună. Miniromanul lui Amos Oz este o carte amar-ironică despre cea mai profundă singurătate pe care o poate trăi individul, acea singurătate apărută chiar în miezul comunităţii în care, teoretic, ar trebui să se simtă protejat şi împlinit. Caracterizându-şi cartea drept „un roman tragicomic al condiţiei umane”, Amos Oz creează o lume frântă, compusă din personaje neînţelese, o lume mai degrabă tragică decât comică, în care singurul fir roşu ce pare a-i uni pe cei din kibbutzul Ykhat.

Kibbutzul, comunitate tradiţională din Israel, în care membrii săi duc o existenţă austeră, bazată în principiu pe munca în agricultură şi pe împărţirea egală a responsabilităţilor, apare, în romanul lui Amos Oz, nu doar cu rolul său de a-i ţine pe oameni uniţi şi loiali, ci este văzut şi cu un ochi critic – în kibbutz, viaţa grea, dar care promovează egalitatea şi distribuirea corectă a atribuţiilor şi a beneficiilor nu este compensată de o atmosferă de bună înţelegere şi de deschidere. În kibbutzul Ykhat, în anii ’50, oamenii trăiesc fiecare în celula sa, foarte atenţi la fiecare acţiune a lor, care ar putea imediat să stârnească bârfa. Amos Oz creează o galerie de inadaptaţi, care nu reuşesc să-şi integreze felia lor de viaţă într-un tot armonios, aşa cum este de sperat.

Compusă din opt scurte povestiri, Între prieteni creează un panopticum discordant, în care gesturile fireşti duc la complicaţii nebănuite şi în care izbucnirile de violenţă sunt rezultatul tocmai al legilor aspre, care ar trebui să aducă ordinea în comunitate. Foarte interesant este modul în care Amos Oz îşi prezintă personajele, din prim-plan trecând în fundal, de la autocaracterizare la privirea panoramată. Personajul care este în focus într-o povestire trece în plan secund în celelalte, dezvăluindu-şi alte faţete.

În falsa lor bunătate, oamenii din kibbutz alcătuiesc o lume brutală, în care mărturisirea sentimentelor este văzută ca pe un semn de depravare, iar manifestarea dorinţelor, ca pe o formă de egoism. Nu întâmplător, povestirea care deschide volumul, „Regele norvegiei”, este despre un personaj, grădinarul Tzvi Provizor, supranumit „Îngerul morţii”, care le împărtăşeşte celorlalţi, zilnic, toate ştirile rele, toate grozăviile despre care aude. Pentru că lumea este un loc plin de cruzime, nu avem de făcut decât s-o acceptăm şi să o conştientizăm.

„Să închizi ochii în faţa cruzimii vieţii e şi prostie, şi un păcat. De făcut, nu putem face decât foarte puţin. Dar putem măcar să vorbim despre asta.”

Şi nu întâmplător este nici faptul că aspiraţia supremă este un limbaj ideal, esperanto, care ar putea să-i unească pe oameni, o limbă comună pentru toţi oamenii de pe planetă, care să elimine războaiele şi neînţelegerile. Osnat, personajul din ultima povestire, „Esperanto”, este cea care exprimă cea mai lucidă şi mai dureroasă viziune: lumea este mai degrabă plină de cruzime decât de compasiune, şi chiar şi compasiunea poate fi o formă de cruzime. A crede că, pentru a instaura binele, un bine utopic, este acceptabil ca oamenii să se înstrăineze de ei şi de ceilalţi, duce, inevitabil, înspre o societate bolnavă, exact cea de care kibbutzul vrea să se desprindă. În povestirea „Tatăl”, un băiat de 16 ani se luptă să obţină aprobarea să iasă din kibbutz să-şi viziteze tatăl pe moarte, iar duritatea cu care este tratat este justificată prin prisma „gândirii altruiste” – copilul nu trebuie să se gândească la dorinţele sale, ci la binele comunităţii. Rezultatul: ajungi să tânjeşti după străini şi să vrei să fugi cât mai departe de „ai tăi”.

„Kibbutzul schimbă puţin orânduiala societăţii, însă natura omenească nu se schimbă, şi natura asta nu e deloc maleabilă. Invidia, meschinăria şi limitarea oamenilor nu pot fi anulate o dată pentru totdeauna prin vot de către comisiile kibbutzului.”

Este o comunitate în care toată lumea ştie tot despre toată lumea, dar nimeni nu cunoaşte nimic esenţial despre celălalt, deşi bârfa este la ordinea zilei. Lipsa comunicării naşte monştri, iar izbucnirile neaşteptate ale personajelor sunt, de fapt, perfect analizabile. Într-un mediu în care nici măcar copiii mici nu sunt lăsaţi să doarmă în casa părinţilor, ci într-un cămin, ca şi cum ar fi bunuri comune, nu este de mirare că un tată neputincios în a-i lua apărarea fiului său batjocorit de colegi se manifestă violent faţă de ceilalţi copii (în povestirea „Un copil”). Cum poate la fel de firească devine, în acest context, relaţia dintre femeia părăsită de soţ şi „cealaltă” – în povestirea „Două femei”, femeia părăsită îşi manifestă nevoia de a vorbi cu cineva scriindu-i chiar amantei soţului, în care ajunge să-i dea sfaturi despre starea de sănătate a bărbatului. În acest univers, dragostea este şi ea o povară: „Dragostea i se păru deodată a fi încă una dintre loviturile vieţii în faţa cărora trebuie să-ţi pleci capul şi să rabzi până trece valul”, spune un personaj din povestirea intitulată chiar „Între prieteni”.

Într-un stil tăios, aproape sec, aşa cum este şi viaţa personajelor sale, Între prieteni aduce cu Scene de viaţă campestră, o altă carte a singurătăţii, în care Amos Oz îşi lasă personajele să se zbată într-un sistem din care nu pot ieşi, de care sunt conştiente şi în care ultima speranţă vine doar din gândul morţii. Alături de aceasta, Între prieteni marchează o etapă diferită faţă de scriitura cu care Amos Oz ne obişnuise în cărţi precum Cutia neagră sau Poveste despre dragoste şi întuneric – amintirea şi refugiul în povestire nu mai reprezintă apanajul unor personaje care încearcă să se definească. Aici, totul pare lipsit de speranţă, universul lor este mai sărac şi mai lipsit de imaginaţie, limbajul pierzându-şi funcţia salvatoare. Incapabile să comunice chiar şi cele mai simple sentimente, cele mai importante adevăruri, personajele din Între prieteni sunt condamnate la o ultimă apocalipsă, cea a tăcerii.

Amos Oz, Între prieteni, traducere din ebraică de Marlena Braeşter, Editura Humanitas fiction, 2014. Comandați cartea de pe Cărturești online de aici.