Bookaholic

Joi, 13 octombrie, s-a anunțat laureatul Premiului Nobel pentru Literatură 2016. Așa cum povesteam și ieri, printre altele, la Radio România Cultural, în emisiunea Adelei Greceanu, Timpul prezent în literatură (unde am fost invitată alături de criticul literar Luminița Corneanu), rostirea numelui câștigătorului de anul acesta mi-a blocat degetele pe tastatură. Nu pentru că nu-mi place Bob Dylan, poezia ori muzica sa (au contraire), ci pur și simplu pentru că am fost surprinsă, m-aș fi așteptat la absolut orice – în afară de asta. Cred că înțeleg statement-ul Academiei Suedeze, dar, în cazul acesta, cred și că trebuie, cumva, redefinite noțiuni precum operă literară și, de ce nu?, literatură. E posibil să nu mai putem opera cu aceleași concepte precum am făcut-o până astăzi. Ori, poate, să redefinim Nobelul pentru Literatură, așteptările pe care le avem când ne gândim la un astfel de premiu. Altfel, mesajul politic și social transmis mi se pare fabulos. 

Tocmai pentru că Nobelul de anul acesta a făcut să curgă valuri de postări pe fluxul meu de știri de pe Facebook, mai mult sau mai puțin contrariate, imediat după mult așteptatul anunț m-am gândit să adun aici câteva reacții ale câtorva scriitori români, în legătură cu laureatul de acum. Le-am adresat acestora, prin urmare, două întrebări: „Cum comentați acordarea Premiului Nobel pentru Literatură de anul acesta? Vi se pare Bob Dylan o alegere potrivită?”.

Mi-au răspuns, foarte pe scurt ori mai pe larg, pro sau contra, jucăuș ori serios, 18 autori români: Ana Barton, T.O. Bobe, Camelia Cavadia, Ruxandra Cesereanu, Marius Chivu, Bogdan Costin, Florin Dumitrescu, Tudor Ganea, Sorin Gherguț, Michael Haulică, Doina Jela, Ciprian Măceșaru, Veronica D. Niculescu, Răzvan Petrescu, Adina Rosetti, Bogdan-Alexandru Stănescu, Robert Șerban și Radu Vancu. Opiniile lor mi se par importante; cred că, citindu-le, avem cel puțin un câștig: vom încerca să fim mai echilibrați atunci când ne exprimăm părerile.

Ana Barton

Nobelul sfâșiat

Foto: Narcis Pop

Bineînțeles c-am fost surprinsă de câștigătorul de anul acesta al Premiului Nobel pentru Literatură. Dar cine n-a fost? Nu cred că numele lui Bob Dylan a existat la bursa pariurilor, nici măcar la aia de Facebook. După momentul șocului, am stat și m-am gândit: de ce el, de ce lui? Și nu mi-a ieșit altceva în afară de asta: acest Premiu Nobel pentru Literatură a fost dat lumii întregi. Acesta este mesajul, nu are cum să fie altul. Dar oare lumea este pregătită să ia Premiul Nobel pentru Literatură cântând? Iată că nu prea. În loc să cânte, să danseze, să se bucure, lumea se scandalizează, disprețuiește, se sfâșie, face ce știe ea mai „bine”. QED. Dar, dragă, dar, vai, dragă!, elita, dragă! Desigur, dragă, Academia a dat anul ăsta un Nobel lumii întregi. Toți oamenii pot înțelege scriitura lui Dylan, iar aceasta a ajuns la foarte multă lume, la cea mai multă prin muzică. Or, fir-ar!, ce facem noi cu elita?! Democratizăm Nobelu’?! Să poată oricine să citească un premiant Nobel, în halul ăsta am ajuns?! Premiul Nobel pentru Literatură 2016 merge la Bob Dylan. Asta da surpriză! Mă bucur enorm pentru Dylan. Acest premiu dat acestui artist, poet-muzician, e semnul unui alt drum, acela al salvării omenirii prin artă. Salvarea întregii omeniri, nu a unor aleși. Zilnic, mor oameni în războaie, periodic, în atentate, uragane, cutremure, incendii, mor oameni de cancer, iar noi ne certăm și ne scuipăm c-a luat Nobelul pentru literatură Bob Dylan. Da, eu voiam să-l ia Philip Roth sau Amos Oz, dar ce contează ce vreau eu în chestiunea asta? Nu sunt Academia Suedeză. L-a luat Dylan. For the greatest benefit to mankind.

T.O. Bobe

Nu comentez.

Camelia Cavadia

Nu i-am citit poeziile lui Bob Dylan și nici cărțile apărute la noi la editura Humanitas, ci doar i-am ascultat cântecele, nici pe acelea toate, așa că nu-mi pot da cu părerea dacă merita artistul să câștige sau nu premiul Nobel pentru literatură. Pot doar să spun că eu aveam alte preferințe și că mi-ar fi plăcut foarte mult să îi fie acordat unuia dintre autorii Javier Marias, Ismail Kadare sau Philip Roth.

Totuși, mesajul pe care îl transmite Academia Suedeză este unul foarte frumos, care ne îndeamnă să ne întoarcem spre poezie, să ascultăm umanitatea ei.

Oricum ar fi, întotdeauna vor exista opinii pro și contra celor desemnați câștigători, pentru că e firesc să avem gusturi și așteptări diferite, de aici și controversele.

Ruxandra Cesereanu

Credit foto: Cătălina Flamînzeanu

L-am ascultat ritualic pe Bob Dylan din adolescență, l-am cântat la școală sau pe Someș cu colegii mei de liceu și apoi cu aceia de facultate. Prietenele mele chitariste toate știau să cânte cel puțin Blowin’ in the Wind (și nu numai), iar eu le îngânam. Mai târziu, am fost adictă la cântecul Like a Rolling Stone! Nimic de zis, Bob Dylan e un fenomen, un canon, o școală, o mentalitate, o epocă. Totuși, eu l-aș fi preferat ca Nobelard, dacă a fost să fie aleasă poezia, pe sirianul trăitor în Franța – ADONIS (născut în 1930). Iată începutul poemului simfonic intitulat DEȘERTUL.

„The cities dissolve, and the earth is a cart loaded with dust
Only poetry knows how to pair itself to this space.”
(ADONIS, traducere de Khaled Mattawa)

Dar fiecare cu și după gustul său. Bobdylanienii au tot dreptul să se bucure (repet – eu doar îl cânt pe Bob, nu îl și recit, dar nici nu l-am citit ori ascultat în întregime!), așa cum Adonisienii au tot dreptul să regrete că nu a fost ales favoritul lor. La fel philiprothienii, murakamienii, rushdienii ș.a.m.d.

Poate ar fi fost mai adecvat dacă premiul Nobel și-ar fi modificat calificativul și specificarea și nu ar fi fost neapărat pentru literatură, în 2016, ci pentru Bob Dylan ca one man show polimorf artistic. Atunci ar fi fost toată lumea de acord și nu ar fi existat polemici.

Marius Chivu

Cu cît mă gîndesc mai mult, cu atît mai mult îmi place ideea unui Nobel literar pentru un artist a cărui artă transcende literatura. Dacă majoritatea crede că Dylan e mai întîi muzician şi abia apoi scriitor, eu sînt de părere că e mai întîi poet şi abia apoi muzician! Un poet special, la fel de aproape de imaginarul elisabetan, cît este de modernismul ermetic. Un bătrîn trubadur integru şi subversiv, poet al contraculturii şaizeciste, cîntînd despre sărăcie şi inegalitate în pilde cu metafore sofisticate, premiat în era mediatică a unui Trump bogat, imbecil, rasist, misogin, xenofob, slobod la gură! S-ar putea să fie cel mai nimerit Nobel din ultimii nu ştiu cîţi ani.

Bogdan Costin

Am avut mixed feelings când am auzit că Nobelul pentru literatură merge la Bob Dylan. Starea inițială a fost de perplexitate, pentru că mi se părea cool că a luat el, dar simțeam și regret pentru câțiva scriitori mari de pe lista (Roth, Cormac McCarthy).

Până la urmă, pe mine Nobelul mă forțează mereu să reconsider ce înseamnă literatură. Acum m-a forțat să esențializez la maxim definiția ei: literatură înseamnă cuvinte scrise pe o pagină albă care mișcă ceva în oameni, lucru tot mai greu într-o lume în care media și internetul suprasolicită și erodează emoțiile umane. Când vorbim de poezie, vorbim despre emoție. Când vorbim de proză și teatru, vorbim despre povești puternice și personaje memorabile care stârnesc emoții, gânduri și trăiri neașteptate în oameni. Toate sunt create de cuvintele înșirate inițial pe o pagină albă, asta e minunea. Iar Bob Dylan, prin cuvintele lui puse pe muzica lui minunată, a făcut asta. Iar poezia chiar o întâlnești în muzică, uneori mai des decât în poezia „oficială”. Fără ezitare, îi numesc poeți și pe Cohen, Tom Waits sau Matt Berninger.

Anul acesta, premiul Nobel a marcat o deschidere către arta pop. Eu sincer aștept și primul Nobel pentru literatură care va merge către un scenarist (sau o echipă, ca la Nobelul pentru științe). Pentru că există atâtea filme și seriale cu povești puternice atât de bine scrise și personaje care ți se fixează în minte, care inițial erau doar un scenariu, cuvinte scrise pe pagina albă, și care te fac invidios ca scriitor. Dacă dramaturgii primesc Nobelul, mi s-ar părea firesc să primească și scenariștii. Ar fi un pas firesc în încercarea de a redefini ce înseamnă literatura azi.

Dylan a fost o mișcare surprinzătoare. Dar cred că și marii scriitori care definesc literatura așa cum o știm azi ar trebui să ia în cele din urmă acest premiu pentru opera lor. Și îl vor lua, unii. Doar că nu vom ajunge niciodată la un acord deplin nici în legătură cu care dintre ei a meritat sau nu premiul.

Florin Dumitrescu

De-a lungul timpului, m-am obișnuit să privesc Nobelul pentru Literatură ca un fel de barometru al tendințelor social-politice din lume. M-am bucurat cînd a cîștigat Modiano, pe care îl prizam încă din anii ’80 și l-am urmărit de-a lungul deceniilor. M-am bucurat anul trecut pentru Aleksievici: e excelent să intre și o reporteriță în panteonul nobelizaților, se mai primenește astfel conceptul de literatură. Anul ăsta, mă bucur de Dylan. Ca textier, m-am simțit influențat de lyrics-urile lui. Îmi place mult vibrația lui profetică, stilul lui de oracol, de Tirezias modern… De fapt, premodern: e ceva ce s-a pierdut în poezia ultimelor secole, ceva ce el recuperează cu autenticitate (inițial voiam să zic cu tupeu, dar am reformulat: tupeul e al celor ca mine, care ne încumetăm pe ruta epigonismului). Să fie magia muzicii? Se pare că da. Dylan recuperează nu doar tradiția poeziei-cîntec a barzilor și aezilor, ci și caracterul lor profetic, cvasi-sacru.

Tudor Ganea

În 1962, undeva în USA, un poet a început să cânte. Şi nu s-a mai oprit timp de 54 de ani. Prin 1998, când avea 15 ani, un tânăr din România i-a ascultat, întâmplător, o piesă. Apoi pe toate. Şi nu s-a mai oprit timp de 18 ani. Tânărul s-a hrănit cu toate cele 522 de felii de poe-muzică ce declanşau în el gingaşe epifanii ( pe care mai târziu le-a identificat că fiind salingeriene). Straniu: acelaşi sentiment îl trăia/trăieşte şi după ce termina/termină de citit o carte bună. Având o relaţie specială cu apa, tânărul decide să asculte poe-muzica americanului şi când face baie. După un ritual ce începe cu plasarea laptopului/telefonului pe gresia de sub chiuvetă, tânărul selectează un album de-al poetului, dă play, se dezbracă, îşi umple cada şi se scufundă în poezie fierbinte.

Sorin Gherguț

Chiar mă întrebam, acum cîteva zile, de ce aș investi emoțional într-un premiu acordat de un comitet despre care nu știu mai nimic (în afară de chiar faptul că acordă acest premiu), unui autor dintr-o listă prezumtivă din care pe cîțiva i-am citit, de cîțiva am auzit, iar de alții nici atît. Pe de altă parte, cam tot ce facem și simțim se bazează pe informație incompletă, așa că de ce n-am fremăta în legătură cu Nobelul?

Acum, în chestiunea genului: muzica e inseparabilă, la artiști de felul lui Dylan, de texte (chiar dacă te poți bucura de cîntece și fără să înțelegi foarte bine limba). Ca și la Brassens, ca și la Tom Waits, ca și Black Francis, ca și la Eminem, ca și la Cohen. Toți sunt și poeți. Cum poeți sunt și Nick Cave, și Lou Reed, și Gyuri Pascu, și Alexandru Andrieș, și Cheloo (care, dacă n-ar fi așa misogin, rasist și homofob, m-aș bucura să primească, peste vreo 40 de ani, Premiul „Mihai Eminescu“ de la Botoșani). Așa cum truverii și trubadurii erau și poeți și cîntăreți, iar acum îi studiem la istoria literaturii. Deci faptul că i-a fost acordat Premiul Nobel pentru literatură unui cîntăreț-muzician mi se pare perfect legitim.

În ce privește persoana: n-am fost niciodată un ϋber-fan Bob Dylan, în schimb mi-au plăcut nespus unele piese despre care am aflat pe urmă că sunt cover-uri după cîntece ale lui (All along the watchtower cîntat de Hendrix, Ballad of a thin man interpretat de Laibach; și Lay lady lay – Malaria!, dar de asta știam deja că e a lui cînd am auzit-o). Am ajuns printr-un concurs de împrejurări să-i traduc Tarantula, singurul volum de proză proper, ocazie cu care m-am aplecat mai atent asupra operei lui, i-am citit și Chronicles, și am descoperit un artist cît se poate de serios și de semnificativ (fără să mi se pară, neapărat, mereu sclipitor). A marcat, cum se zice, o epocă, și nu oricare, ci una care ne-a marcat.

Michael Haulică

Noi avem o problemă a ierarhiilor. Avem mereu nevoie de ierarhii, ca să știm cine-i șeful, dar, pe de altă parte, sărim de zece ori pe zi să contestăm aceste ierarhii dacă nu sîntem noi cei care le-au propus.

Pînă la urmă, pe Bob Dylan nu l-au scos din pălărie. La Nobel sînt niște nume vehiculate de ani buni și eu cred că oricare dintre cei aflați pe acele liste poate lua premiul oricînd. Dylan e și el de ani de zile acolo, pe liste… Cei care îl contestă azi nu l-au văzut pînă acum? Sau părea atît de fără șanse, încît nu paria nimeni pe gloaba din fundul grajdului? Ei, uite că, anul ăsta, la tipsia cu jăratec, a venit gloaba aia. 🙂

Nici nu știu dacă să mă amuze sau să mă întristeze aiurelile de pe Facebook, miștocăreala, aducerea în discuție a festivalului de la Mamaia sau a siderurgiștilor, a lui Beyoncé ori a lui Fuego ca favoriți pentru 2017. Simptomatice sînt răbufnirile care încep cu „dar ce, ăsta a scris cărți?!ˮ.

Cred că juriul a considerat anul ăsta că ceea ce a creat Bob Dylan și felul în care și-a adus creația la cunoștința publicului a influențat mai mult și în mai bine omenirea decît au făcut-o ceilalți.

Cred că juriul a vrut să dea un semnal că literatura trebuie băgată în seamă sub orice formă ajunge ea la public: uneori prin carte, alteori prin CD-uri. Într-o lume în care mulți „citescˮ ascultînd audiobookuri.

Și, de fapt, unde scrie că Nobelul este medalia care atestă că laureatul e cel mai mare scriitor în viață?

Doina Jela

Literatura NU mai merge singură

Credit foto: Silvia Colfescu

Habar n-am. Tot îl ascult și tot citesc despre Bob Dylan de cinci-șase ore bune și nu mă lămuresc. Se vorbește, pe de o parte, de surpriza/uimirea/dezamăgirea „experților în premiul Nobel” și, pe de alta, de „marea popularitate” a laureatului. Cred că asta rezumă corect situația: un premiu Nobel de care a auzit toată lumea, dar care-i contrariază pe „experți”. La urma urmei, ce vrea să zică termenul de „expert”? E sigur că pe noi, „mare public”, mai mult sau mai puțin interesat de literatură (de fapt tot mai puțin!), premiul de anul acesta nu ne contrariază. Și, mai ales, nu ne obligă, ca acela de anul trecut, să dăm fuga-n librării „să ne facem și noi o părere personală” (vorba femeii de menaj a lui E. Lovinescu, atunci când a auzit, la una din cinele obișnuite ale Maestrului, că s-a tradus în fine Proust, la care, în limba de origine, ea nu avea acces.) Iar problema nu cred că este dacă Dylan, un cantautor meritoriu și premiat cu asupra de măsură, este alegerea potrivită. Problema e, dacă satisfăcând „marele public”, acest rege neîncoronat al vremii noastre, contorsionându-se să explice că și Sappho își cânta poemele, de-aia a străbătut secolele (aiurea, nici pe ea nu o mai citește nimeni, cu sau fără muzică!), juriul Nobel pentru literatură nu se declară exagerat de în pas cu vremea. Acestea fiind zise, eu înțeleg situația. Literatura nu mai merge singură. Eu însămi, ca să-i determin pe micuții de la cercul de lectură din satul meu de adopție, Slătioara, din Bucovina, să vină să citim împreună, m-am gândit să dramatizăm, să cântăm, să jucăm Don Quijote și Marile speranțe. Neavând talent nici cât negru sub unghie, coc clătite câte o după-amiază întreagă, așteptându-i. Dar eu nu sunt juriul Nobel. De la el aveam alte pretenții. Speram adică să facă față vremurilor, să li se opună, și nu să fie în pas cu ele.

Ciprian Măceșaru

Nu văd un motiv pentru care un muzician n-ar putea fi și poet. Să nu uităm că poeții au fost încă de la începuturi un fel de „textieri”, versurile lor fiind cântate, și că literatura înregistrează în acest sens o serie de nume ilustre. Nu știu însă dacă Bob Dylan este un poet atât de mare încât să fie justificată algerea sa în fața unor nume precum Thomas Pynchon, Mircea Cărtărescu, Antonio Muñoz Molina, Peter Høeg, Olga Tokarczuk, Alasdair Gray ș.a. Aș vrea să nu fiu înțeles greșit: mă bucur pentru artistul (compozitor, cântăreț, scriitor și pictor) Bob Dylan, dar sunt trist pentru marii scriitori ai lumii care ar merita să câștige Premiul Nobel. Pe când trăia Ernesto Sábato eram pur și simplu stupefiat să văd că nu e ales câștigător. Acum îl avem pe Pynchon, un scriitor uluitor, dar care, desigur, nu e unul popular. Din păcate, acel „idealisk” (care poate fi tradus fie „idealistic”, fie „ideal”) din testamentul lui Nobel a dus de multe ori la decizii suprinzătoare ale Academiei Suedeze. E suficient să ne gândim la cazul Churchill. Nu întâmplător amintesc de un politician, pentru că și acum politica a avut, presupun, un cuvânt greu de spus. Comitetul Nobel a ținut probabil ca, pe lângă recunoașterea unei forme de poezie care pierduse din prestigiu, să dea și un semnal clar înainte de alegerile din SUA, făcându-se apel la un spirit de protest pe care SUA par să-l fi uitat într-o oarecare măsură. Politic vorbind, gestul Comitetului Nobel este unul important, situația pe muchie de cuțit din actualele alegeri prezidențiale din SUA fiind într-adevăr îngrijorătoare, dar rămâne întrebarea: nu suntem totuși prea departe de miza literară? Poate că nu suntem. Mie-mi place poezia lui Bob Dylan. Mă face de multe ori să mă gândesc la François Villon, dar și la Robert Burns și John Keats, deși Dylan este un poet al vremurilor noastre.

Veronica D. Niculescu

Prefer muzica din marea literatură, eventualei literaturi din oricare muzică.

Răzvan Petrescu

Am observat că, de cînd cu democraţia mondială pe net, toţi imbecilii îşi exprimă părerea despre orice, părere demnă de luat în seamă: e glasul poporului. Am observat (chiar dacă ştiam din folclor) că toată lumea se pricepe la fotbal – firesc, fiind un sport complet cretin – şi la politică – normal, fiind un nimic distructiv, ca să nu scriu curvă. Mai nou, toată lumea se pricepe şi la literatură. Şi iarăşi e normal, fiind ea atît de accesibilă, de simplă, de aducătoare de bucurii, de laicuri, pur şi simplu oricine poate scrie orice, totul e să vrea. În ce-i priveşte pe scriitori, e din nou cît se poate de natural să comenteze, în fond toţi merităm Nobelul. Dar am observat şi că nimeni n-a analizat acelaşi premiu pentru medicină, să zicem. De ce? E cineva sigur că profesorul japonez în biologie moleculară Yoshinori Ohsumi nu cîntă în secret la shamisen (chitara aia asiatică doar cu trei coarde)? Ceea ce n-ar fi corect politic! La fel, cercetările lui ar trebui contestate, s-au prăfuit din moment ce le face de 23 de ani, e musai să ne exprimăm opinia, să protestăm, să contestăm autofagia. În ce-l priveşte pe Dylan, are douăsprezece premii Grammy plus o mie de nominalizări la premii muzicale, plus un Glob de aur şi-un Oscar pentru o piesă dintr-un film. Întreb, ce inimă de cîine să ai ca să nu-i dai Nobelu’?

Adina Rosetti

Dacă ar fi fost Roth, de ce să nu fie Oz? Dacă ar fi fost Murakami, ce nedrept că n-a luat Rushdie! Şi dacă Pynchon, de ce nu DeLillo? Nu încape îndoială că oricare dintre aceşti mari prozatori merită cu prisosinţă un premiu Nobel pentru literatură… Dar uite că anul ăsta l-a luat Bob Dylan, prilej de mare uimire, revoltă şi amuzament pe wall-urile româneşti ale Facebook-ului. Păi cum se poate ca un „cantautor” sau, mai rău, un „trubadur” sau, şi mai rău, „un textier” să sufle ditamai premiul de sub nasul atâtor scriitori grei, adevăraţi, de cursă lungă?

Eu refuz să fac astfel de comparaţii şi de ierarhizări şi mă bucur, pur şi simplu, de ceva ce mi se pare un soi de spargere a tiparelor din partea Academiei suedeze. Iertată-mi fie ignoranţa, dar întotdeauna mi-am imaginat că în spatele uşilor închise de acolo se află nişte indivizi foarte scorţoşi care măsoară-n fel şi chip literatura, stabilindu-i greutatea şi înălţimea, pentru a decide în final cine merită multrâvnitul premiu. Nu ştiu ce au intenţionat domnii suedezi anul ăsta (unii spun că i-ar fi cuprins o nostagie hippie vecină cu senilitatea…), dar mie mi se pare că au dat dovadă de umor. Că au demonstrat, astfel, că în marele hall of fame literar e loc şi pentru pop culture (sau, în fine, folk culture) şi că, dacă pui pui poezia pe muzică, asta nu o face mai puţin valoroasă şi nici mai puţin poezie. Iar dacă vorbim despre impact şi influenţă, Dylan bifează foarte bine la categoriile astea. Desigur, e o decizie şocantă şi rămâne în continuare o lungă listă de scriitori mari care meritau premiul; but then again… dacă ar fi fost Pynchon, tot era rău că n-a luat Roth. Nu e sfârşitul literaturii…

Şi, în încheiere, o poveste personală. Într-o sufragerie îngheţată din Bucureştiul anilor ’80, o fetiţă în clasele primare şi tatăl ei ascultau muzică la un vechi magnetofon. Fetiţa nu ştia altceva despre poezie decât că e o chestie cu rime, care conţine căţeluşi (ori cu părul creţ, ori şchiopi) sau tovarăşi şi tovarăşe. Tatăl fetiţei fredona de zor melodia care se auzea de la magnetofon. The answer, my friend, is blowing in the wind, the answer is blowing in the wind. Ce-i asta, tati?, a întrebat fetiţa curioasă. Şi atunci tatăl a început să-i recite şi să-i traducă versurile cântecului. Şi a fost prima dată când fetiţa a priceput că poezia e, de fapt, despre lucruri nevăzute, care nu se pot numi precis, nici explica, despre lucruri impalpabile care se risipesc în văzduh. Şi că muzica aia, care nu semăna cu ce cânta la şcoală sau ce auzea la televizor, vine dintr-un loc unde oamenii sunt liberi. Şi pentru momentul ăla dintr-o sufragerie îngheţată din anii ’80, fetiţa se bucură acum, fără pretenţii intelectuale şi-n cel mai subiectiv mod cu putinţă, că Bob Dylan a luat premiul Nobel pentru literatură.

Bogdan-Alexandru Stănescu

Bob Dylan e un hibrid, iar contactul cu asemenea monstruozități a iritat mereu oamenii de bine. Dacă reușim însă să ne eliberăm de teroarea bunului simț și să ne gândim că Dylan este poet adevărat, că e o personalitate artistică indiscutabilă, atunci poate o să ne bucurăm că cel puțin timp de câteva luni oameni care nu se atingeau de poezie vor cumpăra așa ceva, deci premiul ăsta a făcut un lucru bun. Mi se pare o alegere mai bună decât multe altele din ultimii ani. Eu așteptam de prin 2008 să câștige Bob Dylan (așteptam, nu mă așteptam), numai și pentru a urmări reacțiile astea ale puriștilor sufocați de propriul snobism.

Robert Șerban

Credit foto: Ariana Vulpe

Premiul Nobel e și el un brand. Cu mai multe… ramuri: fizică, medicină, chimie, economie, pace, literatură. Singurele despre care se discută și cărora presa la acordă atenție, în afară de ziua decernării, sunt ultimile două. Or, de la Llosa încoace, din 2010, adică, despre Nobelul în literatură s-a vorbit tot mai puțin. Cât e el de Nobel, și gloria acestui premiu intră în umbră dacă nu o… luminează cineva. Cine face asta? Mediile (deci și facebook). Cine are o notorietate mai mare decât a lui Bob Dylan, dintre cei propuși la Nobel? Nici un altul. 99,7% dintre ei sunt scriitori. Adevărat, unii – scriitori uriași (iar întâmplarea face ca tocmai câțiva americani să fie între ei). Și atunci cum dai un tun de imagine? Acorzi premiul unui om cunoscut de mai toată lumea. Unei legende vii, cum se zice. Înjurat de fanaticii literaturii, fiindcă nu e un mare poet, oricât l-ai citi și reciti. Dar, inclusiv înjurăturile – sau, de fapt, cu asupra de măsură ele – luminează premiul. Și iată cum o lume întreagă discută pro și contra despre Nobelul în literatură, despre Academia Suedeză. Ceea ce s-a și dorit, după umila mea părere.

Radu Vancu

M-a amuzat indignarea de pe feed-ul nostru național. Sigur că e o enormitate să îi dai Nobelul lui Dylan pentru literatură; dar s-au făcut și s-au spus enormități chiar mai mari despre poezia lui (aproape că mi-a venit să pun între ghilimele cuvântul „poezia”; ceea ce e, în sine, un marker empiric). În 2006, de pildă, Raul Zurita a scris negru pe alb că Bob Dylan e, pentru a doua jumătate a secolului trecut, ceea ce a fost Ezra Pound pentru prima ei jumătate. E o gogomănie mai mare decât tot premiul Nobel, bineînțeles. Însă cred că, dincolo de enormitatea gestului, Nobelul lui Dylan e o dublă șansă. Mai întâi, pentru premiul Nobel în sine: de acum înainte, tot ce era previzibil în legătură cu acordarea lui e dead and buried; jocul s-a resetat complet. Apoi (și abia asta e cu adevărat important), e o șansă pentru a lărgi înțelegerea conceptului de poezie; dacă până și academicienii din Stockholm au putut fi atât de cool încât să-i dea Nobelul lui Dylan (e cel mai cool Nobel din istorie, orice s-ar zice!), cred că am putea și noi încerca să fim ceva mai deschiși la minte, mai puțin rigizi în ierarhii și delimitări, mai adecvați, în fond, atât în raport cu natura literaturii, cât și cu Zeitgeistul atât de fluid. Rezumând: premiul acesta atât de abnorm e, în fond, și o dublă șansă.

Sursă imagine principală