Bookaholic

Primăvara vine cu întrebări care nu au gen, nici ierarhii, nici perspective unilaterale. Întrebați dacă „A existat vreo tendință de a scrie dintr-o perspectivă diferită, de a vă juca cu fluctuații ale genului? Cum vă simțiți când scrieți din perspectiva sexului opus, aveți o altfel de libertate?”, cinci scriitori – Dagmar Dusil, Angela Baciu, Cătălina Florina Florescu, Emilian Pal și George Ștefan-Niță – au răspuns la această provocare după cum veți vedea în rândurile de mai jos.

Dagmar Dusil: „Scriitorul este un magician”

Uneltele unui scriitor sunt limbajul, empatia, imaginația. Literatura autobiografică – fie ea lirică sau proză – se scrie, în majoritatea cazurilor, din perspectiva propriului gen. Dar există cazuri când subiectul îți cere o schimbare de gen. Ca să scrii din perspectiva unui băiat sau a unui bărbat, îți trebuie, ca femeie, multă imaginație. Trebuie să ai capacitatea de a te transpune în situații specifice, de a reflecta lumea sau lumi din perspectiva celuilalt sex.

Dar scriitorul este un magician. Este un actor al limbii și, precum un actor, se poate imagina în rolul sexului opus. El are potențialul de a scrie și din punctul de vedere al sexului opus, ceea ce îi dă o anumită libertate.

Când scriem din perspectiva sexului opus, se cuvine, desigur, să ținem cont că bărbații și femeile diferă nu numai din punct de vedere anatomic, ci și psihologic, hormonal și așa mai departe. Nu e suficient ca personajul meu să poarte un nume masculin, el trebuie să se și manifeste ca atare. Pentru a crea personaje credibile, este, în general, nevoie ca scriitorul ori scriitoarea să aibă o bună cunoaștere a tipologiilor masculine și feminine.

Recent, am publicat un short story scris din perspectiva unui băiat, cu titlul „Prins în fericirea smartfonului”. Am studiat felul în care utilizează băieții telefoanele mobile, ce jocuri îi atrag, care sunt pericolele internetului. Subiectul mi-a impus un personaj masculin. Și, într-adevăr, pentru această proză m-am transpus în corpul, gândurile și dorințele unui băiat.

George-Ștefan Niță: „Am înțeles de timpuriu cât de complicat trebuie să fie pentru sexul frumos”

Libertatea o am, întrebarea e dacă am și dreptul să fac asta. Îmi place să cred că răspunsul are legătură cu joaca, o nevoie la care apelez întotdeauna când vreau să ies din situații dificile. E singurul lucru care mă menține viu și sănătos la cap. Joaca – exercițiu de empatie și toleranță. Atât timp cât o fac din joacă, fără a emite cine știe ce pretenții exagerate, pot foarte bine să scriu și din perspectiva sexului opus. Și să-mi iasă. Un text bun, în care autorul se joacă cu fluctuațiile genului, așa cum spui tu, probabil că vine și dintr-o anumită lejeritate, o înțelegere profundă a faptului că nu totul se învârte în jurul nostru.

Iar eu am înțeles de timpuriu cât de complicat trebuie să fie pentru sexul frumos. Când eram mic, bunică-mea trăgea pe mine niște ștrampi albi cu buline, îmi împletea părul lung în spice și mă plimba prin sat. Toate babele mă luau în brațe, mă pupau și mă smotoceau ca pe-o păpușă. Plângeam ca un apucat, o trăgeam pe bunică-mea de fustă și o imploram să mergem acasă, să-mi dea și mie niște haine normale, de băiat. Nu mă băga în seamă și îmi făcea semn cu mâna să tac. Tăceam, ce dracu’ să fac. Acum sunt convins că ei trebuie să-i mulțumesc pentru versurile din volumul meu de debut, Tata nu are cal. Bunicii și nevoii de joacă. Să stai un timp/ cu ochii în tavan/ să n-ai ce face/ să cauți în coșul cu rufe/ să te îmbraci în haine de femeie/ să te iubești și să râzi. Ceea ce vă doresc și vouă!

Cătălina Florina Florescu: „Ce e scris nu e niciodată terminat”

Eu tac mult înainte să scriu. Și nu scriu la întâmplare. Nu mă grăbesc. Trebuie să simt ce scriu, altfel cuvintele rămân goale, fără niciun mesaj.

Prima mea carte a fost despre cei care își adăugau identității lor sociale pe cea de pacient, cei care își schimbă locuința pe o cameră în spital, care, oricât de mult ar personaliza-o, rămâne totuși rece, neutră, incomod de apăsătoare. Cartea a fost scrisă din perspectiva celor cu diagnostic aproape imposibil de vindecat, SIDA, în anii epidemiei acestei boli în S.U.A, dar și a celor diagnosticați cu cancer în fazele lui finale sau care progresa alarmant de repede. A doua mea carte, în limba română de data asta, a fost scrisă din ipostaza celei care ar vrea să descopere exilul nu ca pe o povară, ci ca pe un alt fel de a fi și de a trăi. Dar, pentru că o scriam de departe, mă întorceam în limba maternă, deși, probabil, cineva rămâne mereu al limbii sale materne. Următoarea carte a fost scrisă din dorința de a transmite celorlalți că maternitatea „se face” cu greu, din multiple motive. Colecția în engleză a adunat perspective disparate asupra maternității, pentru că adevărurile trebuie spuse, chiar dacă dor, dacă nu mai ales pentru că dor. În următoarea colecție, am vorbit despre ceva care m-a fascinat mereu, tipuri de engleză, la plural. Cei care vorbesc engleza cu „accent” sunt la fel de importanți pentru supraviețuirea acestei limbi precum nativii ei. Am lucrat la această carte exclusiv pentru a distruge mitul limbii engleze vorbite perfect. Și nu, nu mă refer la scăderea standardelor ortografice și gramaticale, nu, nu și iarăși nu. Cartea a fost concepută pentru a le reaminti tuturor ceva ce lingviștii au înțeles de mai mult timp: engleza e, de fapt, o limbă cu mai multe limbi în ea, ca o poveste într-o altă poveste, dacă imaginea asta e mai bună. Colecția vorbește despre feluri diverse de engleză, dar și despre lupte personale și grade diferite de asimilare a celor care trec prin exil.

Următoarea carte la care am lucrat a fost o întoarcere critică la ceva care mă reprezintă organic, tăcerea. Dar nu acel tip de tăcere care inhibă, ci care e prielnic căutărilor, chiar și atunci când ele se întorc la mine flămânde, nesatisfăcute, chiar și atunci când aceste căutări-tăceri mă împing afară din mine, provocându-mă să mai caut. Următoarea carte a fost de poezii și acolo m-am jucat cu tot ce am vrut, fără restricții, fără inhibiții. Poezia e străinul din mine pentru că e genul literar pe care îl gust intens știind că sensurile din poezie se pot șterge sau amplifica la atingere. Și am ajuns la ultima (până acum) carte a mea, volumul de trei piese de teatru. Este prima carte pe care o dăruiesc dăruindu-mă. Așa că cel care o va citi, acel om mă va simți în fiecare personaj creat, fie că a fost scris cu gândul la ce înseamnă să fii femeie, sau la ce înseamnă să nu mai ai un sân, sau cu gândul la Laika și povestea ei din spațiu sau cu gândul la trei bărbați care își caută masculinitatea anevoios, dar, până la urmă, cred, dau peste ceva și mai important, viața, ceva atât de simplu, nu?

Este nevoie, cel puțin pentru mine, de multă tăcere pentru a (mă) simți, trăi, pentru a da înapoi vieții ceva din mine. Mă dăruiesc celorlalți prin scris cu o singură condiție: ce e scris nu e niciodată terminat. E undeva pe la mijloc de drum, dacă nu cumva la început.

Angela Baciu: „Dinte de elefant”

„e prea frig. nu am chef azi nici de tine. nici de băut. mă duc să mă rad. iar s-au certat vecinii de alături. și n-am reparat robinetul de la bucătărie. vasele sunt tot acolo. le spală ea. la dracu, iar am uitat să arunc chiștoacele de țigări. nici gunoiul nu l-am dus. atâta treabă. atâta pagubă. lama asta e prea veche să mă mai rad bine. sau să mă sinucid. dar e bună, mă mai ține câteva zile. pe ușa frigiderului scrie: 1 l lapte, 2 kg cartofi, ficăței, 1 varză albă, 1 pâine neagră, 2 morcovi, 1 țelină, o integramă, te iubesc, puiule. asta îmi aduce aminte că în copilărie mama mă trimitea la sifoane. nu s-a schimbat nimic. doar că nu e mama. până la 15 ani știam că sunt urât ca naiba.

– nu aveam prieteni
– nu mă înțelegeam cu tata
– nu îmi plăcea matematica
– nu suportam îmbrățișările
– nu mă masturbam decât o dată la două zile
– nu purtam pantaloni scurți.
– nu îmi plăcea să mă dau cu sania, eram înalt.

apoi am cunoscut-o pe jeni. și primul sărut a fost în spatele blocului. și restul. jeni era mai mare decât mine. cu 10 ani. bărbatul ei muncea de noapte. îmi plăcea să îmi povestească cum făceau sex. jeni era bună. nu știu când au trecut anii. hai să repar odată robinetul. halatul ei de baie e în același loc de atâția ani. are brodat ceva roșu. sunt prins ca într-o cursă. 15 pași din dormitor până în balcon. nopțile mele nu sunt și ale ei. ce să fac dacă sforăi. mi-a cumpărat asonor picături nazale. sunt tot pe noptieră. „de când nu mi-ai mai adus flori” vocea ei de pe trotuarul celălalt. îi spun că vreau să ne despărțim. poate nu acum. mi-e lene unde să mă duc. aș vedea un film porno îmi aduc aminte de emmanuelle era o scenă filmată într-o mașină noaptea canapele de piele. ea legată la ochi urcă în mașină. șoferul o privește prin oglinda retrovizoare și îi poruncește să se așeze pe canapeaua din spate cu fusta ridicată. nu purta chiloți. orgasm. robinetul ăsta e stricat așa de mult timp. „nu mai pot să mă spăl cu apă rece, repară-l, fă și tu ceva”. mi-e lene și să cobor după țigări. fumam carpați. ca și bărbat-su. aveam și noi o asemănare. iar mă doare genunchiul e umflat nu îmi pasă sunt prea bătrân „m-am săturat de voi, lăsăți-mă dracului în pace” strigă băiatul vecinilor. ehe, ce tânăr e. „supusă unui senior” din patru „dinte de elefant” din șase. îmi plac integramele mă relaxează. mă afund în fotoliul meu îmi torn un pahar cu vin. urmează ritualul: îmbracă vechiul halat, șterge masa, scrie ceva în agenda ei verde, se demachiază dușul „iar nu-i apă caldă” își masează pielea cu ulei o face încet de parcă mâinile mele ar fi acum pe trupul ei ne ascultăm tăcerile stinge lumina. „mai stai?” târșâitul papucilor de casă. iar 15 pași până în dormitor. o găsesc și mai frumoasă. eu tot mai bătrân. la început nu prea conta pentru mine…” (fragment)

îmi place să mă joc. fie că sunt eu sau bărbatul. îmi place misterul. e ca atunci când mă aflu în fața unui text fără să știu autorul, fără să știu dacă e bărbat sau femeie. nu îmi pun întrebări, scriu instinctiv. așa cum vine. da, mi-ar fi plăcut să fiu (uneori) bărbat. angela-femeie nu se diferențiază prea mult de angela-bărbat, nu crede în feminism, nu umblă dezbrăcată cu pancarta „jos bărbații!”. dar îmi plac rolurile, de parcă în fiecare zi aș putea juca pe o altă scenă. pot fi și hera, dar și ares. dacă am mai multă libertate atunci când scriu din perspectiva unui bărbat? nu m-am gândit niciodată la acest aspect. pentru că e o joacă. serioasă. explorez în cele mai adânci cotloane alte minții și inimii, nu mă grăbesc, nu tai cu foarfeca, ci însăilez cuvânt cu cuvânt. dimineața la datorie, seara cuvinte încrucișate, iar noaptea amaretto.

Emilian Pal: „Pentru mine, totul e o fluctuație de gen”

De fapt, pentru mine totul e o fluctuație de gen. Înainte îmi permiteam să mă duc să fac poze (știam că nu apar în ziar că-s prea dure). Mă întorceam în redacție și scriam articolul, apoi mă pocnea realitatea când ajungeam acasă, singur, între patru pereți ca-ntr-un terminal de aeroport unde îți vine să-ți zbori creierii pentru o țigară. Acum, dacă nu am sincron, ori inserturi, nu mă mai pot juca. Nu mai pot scrie. Am învățat să vorbesc, în schimb. Chiar dacă nu spun lucruri memorabile, vocea mea, fluctuațiile, ca piatra aruncată în apă, mă fac să cred că ceea ce am spus am spus bine.

Nu am scris niciodată din perspectiva sexului opus pentru că nu m-am gândit niciodată să mă pun în pielea altora. Mi-e de-ajuns a mea. Știu că sunt egoist. În Fortral există câteva pasaje pe care mi le-am imaginat că mi le-ar spune una. Unica. Dar atât. În fond, nu ne e de ajuns cum ne privim noi în oglindă? Trebuie să ne imaginăm cum ne privesc alții? Trebuie să ne imaginăm neapărat cum ne privește, cum gândește cel de lângă noi? Personal, dacă aș face lucrul ăsta, noțiunea de aproape și-ar pierde tot înțelesul.