Sub brad încap tot felul de cadouri. Încap, fireşte, şi o grămadă de cărţi. Cărţile copilăriei, prima carte primită de la Moş Crăciun, cărţile pe care le dăruiţi anul acesta sau pe care le-aţi dăruit anul trecut, cartea pe care o scrieţi sau o traduceţi acum. Cartea pe care o citiţi, an de an, de îndată ce se aud primele colinde. Cartea pe care copilul dumneavoastră a descoperit-o, frumos împachetată, printre jucării şi dulciuri.
Am vrut să aflăm ce cărţi se află sub bradul unor scriitori care nu mai au nevoie de nicio prezentare: Matei Florian, Veronica D. Niculescu, Cristian Robu-Corcan, Ştefania Mihalache şi Bogdan Suceavă. Poate vom pune diseara, sub brad, chiar una dintre cărţile lor (scrise, traduse sau doar recomandate, acum, de ei). Încă mai e timp!
Matei Florian
Sigur că am o carte sub brad! Cum să nu am o carte sub brad!? Orice om trebuie să aibă o carte sub brad! Unde mai pui că am scris și niște cărți, deci ar fi culmea ca tocmai eu să nu am o carte sub brad! Ce exemplu aș da celorlalți oameni care nu au scris cărți? Cum aș mai putea privi lumea, să iau troleul și să-mi cumpăr brad, dacă n-aș avea o carte pe care să o pun sub brad?! În cazul în care sunteți niște oameni răi și încă nu aveți o carte sub brad, vă spun iar: fără o carte sub brad nu se poate!
Bun, și acum să vă spun și ce carte am eu sub brad. Pentru că, de ani buni, e aceeași. Cea mai bună carte de pe pământ de pus sub brad: G. Călinescu –Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Vă spun și de ce e bună. O dată pentru că ne-a mâncat copilăria la orele de română. Era musai să dai un citat din ea. Nu erai om dacă nu citai din ea. Doi – pentru că era un fel de biblie bibliofilă în anii 80, când eram eu mic. Cred că exista și o deviză: „nici o casă fără Istoria…”. Trei – pentru că e de la tata, iar tata nu mai e. Și, mai ales, patru – pentru că, pe bune, cântărește aproape 3 kile jumate. 3 kile 500! Asta da carte! Și, cinci, adevărul gol-goluț: pentru că toate suporturile de brad sunt niște mizerii. Sau, cel puțin, eu n-am găsit nici unul care să susțină bradul de unul singur. Și pentru că nici o carte din lume nu țintuiește mai bine un suport de brad decât cartea asta. Deja am pregătit-o. Mai am să cumpăr bradul. Suportul e același, mama lui de suport! Sărbători fericite!
(Cea mai recentă carte publicată: “Şi Hams Şi Regretel”, Editura Polirom, 2009)
Veronica D. Niculescu
Şi v-aş şopti: frumuseţe, iluzionism, geniu
Permiteţi-mi să vă aşez sub brad cartea cu care mi-am petrecut eu sărbătorile de iarnă anul trecut. Am locuit cu ea, m-am plimbat cu ea pe străzi, rostogolind câte un distih care nu se voia domesticit pe limba noastră, am tremurat cu ea pe malul unui lac fără fund, când se topea gheaţa, primăvara, întrebându-mă ce va fi dacă va fi să pot să termin această traducere. Am terminat-o; iar cartea încă locuieşte cu mine. Mă veţi ierta: pare că e vorba despre mine, însă nu este.
Voi lega cartea cu o panglică stacojie: când vă veţi apropia, veţi vedea cum, de fapt, funda-i un fluture. Cartea se numeşte “Foc palid”. Verde, aşa, cu un fluture roşcat pe copertă, ai zice că-i darul potrivit de Crăciun. Nu cred în cărţile de sezon – cred însă în daruri. În cărţi nespus de dragi dăruite numai acelor prieteni apropiaţi care ştii că le vor citi şi, poate, înţelege. Cartea asta, “netraductibila”, legendara, neatinsa, şoptita pe la colţuri, s-a vândut binişor la târgul de carte de astă-vară, locul 4 în top. Dar câţi o şi citesc? Deocamdată, nici un cronicar cu sac roşu în spinare nu i-a dăruit nici o pagină în vreo revistă de la noi. Cât despre cumpărătorii de la târg, cei îndemnaţi de faimă sau reclame, nu am habar… Cărţile cumpărate şi necitite ar trebui să ne dispară din rafturi, aşa cum mi-a dispărut mie avionul cu motor abia primit de Crăciun, pe la 4-5 ani, când nu voiam să mănânc. “Foc palid” v-aş pune sub brad, numărându-vă cu grijă pe degetele mele, şi v-aş şopti: frumuseţe, iluzionism, geniu. O mie de versuri comentate anapoda de cel mai mare, detestabilo-amuzant nebun al literaturii universale.
(Cea mai recentă carte publicată: “Simfonia animalieră”, Editura casa de pariuri literare, 2014)
Cristian Robu-Corcan
Nu stătea sub brad, ci o purtam cu mine prin toate camerele în care am copilărit. E vorba despre „Colţ Alb” al lui Jack London. Nu reţin nimic mai sugestiv şi emoţionant despre iarnă, decât scenele descrise de victima lui John Barleycorn în disperatele şi nesfârşitele întinderi de zăpadă peste care lupul-câine aluneca în căutarea neobosită a acelei Şoapte. Şi probabil că niciunde misterul frigului, al zăpezii şi al singurătăţii nu este mai adânc.
Dar, cu timpul, îmbătrâneşti şi în supoziţii. Eram absolut convins că amicul Victor, un cititor de 11 ani, n-a citit „Colţ Alb”. Ei, uite că a citit-o. Şi o tot reciteşte. Aşa că, la insistenţele mamei lui Victor, trebuia totuşi aleasă o carte care să meargă – unde în altă parte? – sub brad. Şi constat că am îmbătrânit şi-n alegeri. Sub bradul lui Victor va merge „Poveste fără sfârşit” a lui Michael Ende. Dacă peste zece ani va fi capabil să extragă din acest basm cult contemporan elementele de socio-poetică, ţinând cont că până la 10 ani l-a urmărit cu atenţie pe Colţ Alb, Victor va deveni un scriitor român care, în serile de decembrie, va privi, ca şi mine, lung şi cu compasiune, cărţile din bibliotecă, cu oamenii, faptele, întâmplările, iernile, dramele, bucuriile şi scepticismul lor profetic. Şi le va rememora, bucuros, în cea mai tristă dintre cele mai fericite zile ale umanităţii: Naşterea Mântuitorului.
(Cea mai recentă carte publicată: “Fără ruşine”, Editura Herg Benet, 2014)
Ştefania Mihalache
Cartea noastră de sub brad este „Unde fugim de-acasă?”, de Marin Sorescu. Volumul este pentru mine o revelație (nu-l știam pe acest Sorescu), iar pentru copiii mei o încântare. Textele sunt dedicate celor mici, dar sunt teribil de atrăgătoare și pentru adulți. „Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești” stă ca subtitlu, iar eu aș adăuga, ca să caracterizez în trei tușe aceste bijuterii de texte, aproape jucăușe, aproape serioase, aproape lumea in nuce. E o carte despre locuri: locuri de suflet, locuri în suflet, locuri unde corpul a fost și locuri unde mintea zboară. Invitații într-o delicioasă proză rimată și ritmată către locuri zugrăvite cu tehnica monologului mânuită precum un penel: la mare, munte, la zoo, la circ, în Delta Dunării și, de aici, direct la Polul Nord, la Polul Sud, sau în Bazaconia, cerul este limita!
Cadoul pe care aceste texte superbe ni-l fac vine ambalat nu mai prejos, în ilustrații fermecătoare semnate de Ágnes Keszeg, totul de la Moș Crăciun Editura Arthur, Grupul Editorial Art.
(Cea mai recentă carte publicată: “Poemele secretarei”, Editura Cartea Românească, 2010)
Bogdan Suceavă
Numai istorii
În dimineața zilei ultimului Crăciun pe care l-am petrecut la Găiești, înainte de a ne muta la Târgoviște, pe când aveam 11 ani și nu-mi doream încă să cresc mai repede, am început să citesc Odiseea căpitanului Blood, de Rafael Sabatini. Momentul a fost captivant. A rezultat un soi de hipnoză literară greu repetabilă, purtând un gust de tărâmuri exotice și aventuri spectaculoase încheiate cu happy end după suferințe demne de reputația galerelor spaniole. Am citit cartea sub brad, ore în șir, rostogolindu-mă la câțiva centimetri de globurile roșii, albastre și argintii care nu aveau nici un fel de simboluri creștine, așa cum erau ornamentele la începutul anilor optzeci. Nu era doar o lectură despre Jamaica și Martinica, ci o experiență care mă purtase acolo, simțisem parfumul Caraibelor, înțelesesem dorința căpitanului Blood pentru libertate, încât eram gata să mă ofer voluntar în echipajul lui. Până seara am terminat romanul. Văzusem filmul cu Errol Flynn în urmă cu ceva vreme, într-o grădină de vară (exista așa ceva în Găiești) și fusesem fascinat de acele insule luxuriante, de istoria tragică a bătăliei dintre imperiile coloniale. Romanul mi s-a părut mai bogat și mai detaliat decât filmul (toate romanele sunt, dacă le comparăm cu filmele pe care le generează), iar sentimentul de reconstituire a realității a fost atât de total încât am regretat că am revenit la realitate. Multă vreme, în copilărie, mă consolasem cu perspectiva că nu voi călători foarte mult și că viitorul meu se va petrece undeva în triunghiul determinat de Pitești, Găiești și Târgoviște. N-ar fi fost nimic rău în asta, dar rămăsesem cumva cu un dor de depărtare pe care nu l-am mai văzut descris decât în romanul lui Carsten Jensen tradus în engleză sub titlul We, the Drowned, și unde dorul acesta de călătorie pare să explice de ce un mic orășel danez a dat lumii așa de mulți marinari. După foarte mulți ani, atunci când m-am mutat în California, în prima vacanță de Crăciun petrecută pe țărmul Pacificului, am vizitat împreună cu fiul meu un muzeu al navigației amenajat pe un iacht vechi. Vasul fusese cândva o bijuterie a mării, dar de acum era redus la rolul de spectacol tăcut, cimentat la chei pentru eternitate. Acolo, între multe alte memorabile amintiri capturate în documente de epocă, se afla și o fotografie cu Errol Flynn cel din viața reală, la bordul iachtului său personal, cândva în anii treizeci. Ceva din căpitanul Blood trecuse în actor, era acasă la timonă, iar zâmbetul lui mulțumit venea din interior. Sau poate era adevărata lui identitate, australianul la timona unui iacht, ce poate fi mai firesc? Mai încolo, am descoperit pașii pe nisip ai căpitanului Blood, pentru că multe dintre scenele peliculei din 1935 fuseseră filmate pe plaja de la sud de Laguna Beach, cam în același timp în care John Steibeck, tânăr și încă necunoscut, se aflase acolo, înainte de primul său succes literar, pentru a lucra la romanul Tortilla Flat. Nu am scăpat de fascinația acelei lecturi de Crăciun niciodată. Toamna aceasta, când am citit romanul lui Richard Flanagan The Narrow Road to the Deep North (care a primit premiul Booker în 2014), am găsit că una dintre scenele cele mai impresionante ale cărții e cea a focului din Hobart (apropo, orașul Hobart e doar puțin mai mare decât Piteștiul). E clar că Richard Flanagan știe ce descrie, probabil a văzut acele focuri sălbatice de aproape. Impresionante pagini. Dar cine oare era născut în orașul Hobart? Parcă știam pe cineva. Unul dintre studenții mei de primăvara trecută e din Melbourne, am discutat cu el despre flori sălbatice și despre economia mondială. Nu, nu el era din Hobart. În primele clipe nu mi-am amintit, dar apoi am făcut legătura: Errol Flynn (cel din realitate) s-a născut în Hobart. Exista o legătură secretă. Și atunci mi-am dat seama ce găsesc fascinant în romanul lui Richard Flanagan, pe lângă dimensiunea lui profundă, pe lângă studiul comportamentului oamenilor în lagărele Imperiului de la Soare Răsare: o consistență literară care crează o fascinație de un calibru comparabil cu lecturile exotice din copilărie. Doar că la vârsta noastră de acum ne putem permite să privim adevărul în față, să citim despre disperare, boală și moarte, iar povestea ne atrage spre iluzia ei, ne dăruiește o înțelegere în plus, o creștere întru realitate, ceva ce nu aveam pe vremea lecturilor din copilărie și nu vom mai avea niciodată.
(Cea mai recentă carte publicată: “Memorii din biblioteca ideală”, Editura Polirom, 2013)
