Ana Maria SANDU
De curînd am dat peste niște foi dactilografiate cu fragmente din prima mea carte. Le bătusem la mașina de scris primită cadou de la ai mei. De terminat am terminat Din amintrile unui Chelbasan la primul computer Mac, unul verde și bombonos.
De atunci am scris numai la butoane. Dar cel mai bine m-am înțeles cu cele două laptop-uri argintii. Pe cel de acum îl alint “coaja” și îmi aduc aminte că atunci cînd l-am văzut cît de subțire era nu-mi venea să cred că poate fi adevărat.
Sînt dependentă de jucăria asta, ca și cînd degetelor mele le-ar fi crescut niște extensii și altfel nu mai știu să funcționeze. Am ajuns să nu mai pot să scrie nici măcar cîteva rînduri pentru redacție pe un computer străin.
N-am putut niciodată să lucrez în spații publice, deși ideea îmi place. Scriu numai acasă. Am nevoie de o carapace cunoscută care să mă izoleze de lume. În ultimii vreo nouă ani am avut biroul, adică o masă neagră, micuță, în dormitor. Patul trebuia să fie făcut și jaluzelele ridicate, foile ordonate. Zgomotele mă perturbă, deci nu ascult nici măcar muzică.
De vreo două luni m-am întors în camera de zi. E mai multă lumină. Stau turcește pe canapea, cu laptop-ul în brațe, și scriu altfel. Nu doar dimineața ca înainte, ci în diferite momente ale zilei. Nu știu încă dacă renunțarea la rutină îmi priește, dar felul în care cade lumina în camera cealaltă îmi ordonează gîndurile altfel.
Robert ȘERBAN
Acum vreo 13-14 ani, l-am văzut pe romancierul Cătălin Dorian Florescu scriind într-o cafenea din Zurich. Una zgomotoasă, cu două uși, pe care se intra și se ieșea ca-n gară, cu oameni care ciocneau pahare și sticle, vorbeau tare, cântau, râgâiau, trânteau. Bașca muzica de… fond, ceva rock. Am rămas stupefiat: cum naiba poți așterne un rând în nebunia asta? Cătălin nu doar un rând a scris astfel, ci romane întregi. Toate cele cinci romane ale sale sunt țesute prin fel de fel de cafenele. Scrie și 12 ore pe zi acolo. Ei bine, în 2005 am avut o rezidență literară într-un orășel austriac, Krems. Și am tot încercat să scriu în camera în care stătem. Nimic. Am vorbit cu C.D. Florescu la telefon și i-am spus despre impasul în care eram. Iar el m-a întrebat: de ce nu încerci într-o cafenea? Ce aveam de pierdut, că tot nu mergea… Am încercat. Și a fost teribil, căci scriam. Cu ritm, cu spor, cu exaltare. Toată gălăgia din acel spațiu dinamic mă făcea să mă strâng în mine, îmi genera un soi de acuitate a privirii, a amintirilor, a sentimentelor, a textului. Acolo am scris Cinema la mine-acasă. De atunci, când îmi propun să scriu poezie, merg prin cafenele. În Timișoara, am scris bine în Cafeneaua verde, un spațiu aparte, deschis cam de un an-doi, care seamănă cu cafenelele vechi, vieneze, în sensul că are tavanul sus, e înaltă, adică, deloc aglomerată, nițel retro și posedă o atmosferă… bună. N-am mai fost pe acolo de câteva luni, dar abia aștept să dau o fugă, poate-mi întâlnesc muza. Poate dă și o cafă…
Adina ROSETTI
Îmi plac foarte mult întrebările-astea pentru că-mi dau ocazia perfectă să încep să mă plâng de lipsă de: timp, spaţiu, linişte şi alte chestii esenţiale scrisului. Şi nu sunt mofturoasă deloc, nu am pretenţii de rock star, nu-mi trebuie vreun cocktail anume să-mi declanşeze inspiraţia, nici măcar nu beau cafea, de fumat nu fumez decât foarte puţin şi nu prea o fac în casă, vreau doar linişte sau măcar un surogat de “a room of my own”, cum spunea Virginia Woolf în minunatul ei eseu despre scris, mai ales despre scrisul “feminin”. Am scris de când mă ştiu în apartamentul meu din blocul în formă de U (pe care l-am şi ficţionalizat în Deadline), mutându-mi biroul în diferite camere, în funcţie de apariţia copiilor în viaţa mea (am doi) şi-acum am ajuns, probabil definitiv, în sufragerie. Cum m-am apucat serios de scris literatură abia după ce m-am apucat de făcut copii, nu e greu de ghicit că programul meu de scris are o strânsă legătură cu programul copiilor. Ah, şi cu programul jobului! Ah, şi după ce termin cu cumpărăturile şi facturile, service-ul de maşină, şedinţele cu părinţii de la şcoală şi grădiniţă şi schimbatul becurilor. Şi sigur mai era ceva, da’ îmi scapă acum…
Adina Rosetti – credit foto: Bogdan Nicolescu. Din arhiva personală a autoarei.
(Încerc să) scriu când rămân singură acasă şi când se termină toate treburile şi când îmi pleacă la plimbare toate gândurile şi grijile din minte. E singurul meu obicei legat de scris. Din cauza asta n-am mai scris de ani buni , insă pot să va povestesc despre ce birou minunat am! Da, am cel mai frumos birou din lume, deasupra căruia veghează cărţile preferate, nişte fotografii cu Clara şi Anton şi muza mea personală. Am o muză personală, desenată pe perete de prietena mea, Cristiana Radu, cea care făcut ilustraţiile cărţii “Domnişoara Poimâine şi joaca de-a timpul”. Levitează, cu ochiii închişi şi rochiţa ei vaporoasă, deasupra unor cuvinte desprinse din “Alice în Ţara Minunilor”, care dansează la mine pe perete. Dacă vreţi, vi le zic şi vouă: “When I use a word, Humpty Dumpty said, it means what I choose to mean, nothing more, nor less.” Drăguţ, nu? Eu tot sper că o să mă ajute, după ce se va face linişte…
Biroul Adinei Rosetti – credit foto: Bogdan Nicolescu. Din arhiva personală a autoarei.
P.S. Mai am un loc de scris secret, unde am terminat Deadline şi unde sper să mai termin şi alte lucruri, la mine la ţară pe verandă, dar pentru că e secret, nu pot să va spun unde este…
Silviu GHERMAN
Scrisul este pentru mine o activitate foarte intimă, importantă și minuțioasă. Nu am dezvăluit nimănui până acum modul meu de lucru și condițiile clare care trebuie îndeplinite ca să pot scrie un rând.
În primul rând, trebuie să am brațele și picioarele libere, să nu simt presiunea veșmintelor pe piele. E important să stau în chiloți și în tricou.
În al doilea rând, trunchiul trebuie să mi se sprijine pe o suprafață care a fost vie. Din cauza aceasta, lemnul e ideal pentru mine. Nu pot scrie pe beton.
Sunt un om al modernității, dar și al tradiției. Scriu pe hârtie, dar și pe computerul electronic. Totuși, computerul nu trebuie să se afle pe o poziție de egalitate față de hârtie. De aceea, e necesar să am niște trepte pe care să-l pun. Tot din lemn.
Picioarele mele trebuie să stea la înălțime din două motive.
În primul rând, mă tem de varice, dar am nevoie și de mult sânge în cap ca să mă concentrez. În al doilea rând, din motive superstițioase, trebuie să port papucii de casă ai lui Pablo Neruda, pe care i-am cumpărat acum șase ani de la un anticar. Dacă unul din papuci îmi cade în timp ce lucrez, fac depresie și nu mai scriu două săptămâni.
