Petronela ROTAR
Scriu oricînd şi oriunde. Dimineaţa pe nemîncate sau seara tîrziu. Într-o pauză de lucru la serviciu, cu hărmălaia redacţiei în jur, oameni care strigă unii la alţii sau vorbesc zgomotos la telefon. Scriu în timpul unor conferinţe plicticoase, în cafenele sau pe stradă. Am mereu în geantă un moleskine turcoaz pe care notez continuu idei, cuvinte, fraze sau chiar texte întregi. De altfel, aşa cum îmi place să rîd de mine, mînuţa care scrie în capul meu nu se opreşte niciodată, însă cel mai des scrie noaptea, în starea dintre somn şi veghe, cînd alcătuieşte poveşti întregi care apoi se desfac bucată cu bucată şi se aştern pe calculator, ca şi cum aş fi propria dactilografă. Nu uit aproape niciodată ceea ce mi se scrie în cap şi mă sperie gîndul că într-o dimineaţă m-aş putea trezi fără să îmi amintesc frazele care mi s-au aşezat în cap cu o noapte înainte.
Scriu foarte bine acasă, în fotoliul meu, cu un pahar de vin roşu, seara, după ce s-au culcat copiii. Uneori mă prind ore mici ale dimineţii aşa, căci nu mă întrerup pînă nu termin ceea ce am început. Mi-am impus să scriu zilnic, aşa că în fiecare seară pot fi găsită în colţul din living, între cărţi, cu laptopul în faţă.
La fel de bine scriu în vacanţă, cu marea alături, dar din păcate vacanţele sunt scurte şi prea puţine ca să pot transforma asta într-un obicei, deocamdată. În masterplanul meu, acest fel de a scrie şi trăi figurează pe locul întîi şi sper să reuşesc să-l aduc la stadiul de stil de viaţă şi scris cotidian.
Corina SABĂU
Încerc, pe cât posibil, să mă scutur de obiceiuri și tabieturi. Totuși, cel mai mult îmi place să scriu într-o cameră dintr-un bloc construit prin anii 70, în intersecția străzii Liviu Rebreanu cu Bulevardul 1 Decembrie 1918. Pentru că niciunde nu reușesc să adun mai multă liniște ca în camera asta. Liniște făcută din siguranța că analizele celor la care țin sunt în regulă. Din amintirea primei străzi pe care m-am dat cu rotilele. Din sentimentul că încă sunt stăpână pe trupul meu. Din interesul câtorva oameni față de scrisul meu. Mai nou, din conversația cu femeia care vinde pepeni. Din zgomotul mașinilor și al copacilor și al tramvaielor care trec prin fața blocului meu. Abia după ce-mi iau liniștea din toate lucrurile astea și din multe altele reușesc să mă depărtez de ele.
Ionuț CHIVA
Deși sunt și eu, ca toți scriitorii, o japiță narcisistă, mi-e totuși foarte greu să trec pragul ăsta, pe care îl propune ancheta voastră. Lasă că să vorbești, cît ești în viață (și mai ești și big-in-Japan), despre masa ta de lucru gen ține de poate o prematură muzeificare (mai lipsesc panglicile care să împiedice lumea să intre și cipicii ăia de ți-i pui peste încălțări), dar e genul de răsfăț yuppie care a început să scoată capul în cultura noastră undeva după 2000: literatură, oameni frumoși, ceaiuri, bancul de lucru al oamenilor faini.
Trecînd însă lejer peste asta ca niște curve narcisiste, am un birou într-o cămăruță din fundul holului de la etaj, dar nu contează. De ce, pentru că altădată aveam, la fel de banal, o bucătărie cu un ochi de geam spart astupat cu carton, altădată poate o să am, cu puțin noroc, un pat de spital sau cine știe ce, totuna. Oricum nu contează și pentru că la bancul de lucru fac doar un sfert din treabă, restul fac mergînd mult pe jos. În facultate mă întorceam de cîteva ori pe săptămînă de unde întîrziasem prin centru pe jos pînă în Crîngași pentru că nu aveam bani de taxi și, în ciuda gîndurilor prostești pe care le aveam, doar mersul pe jos avea un blues al lui, independent, care m-a făcut atunci să scriu mai bine decît mintea mea tîmpită.
Azi l-am luat pe cîinele Adon de am urcat pe deal și, ca de obicei, am încercat să nu gîndesc nimic. A fost groaznic de cald, se făcea noapte îngrozitor de încet și ascultîndu-l tropăind lîngă mine, mi-am spus, ca de atîtea ori,că ce bine ar fi să scriu cum merge el la 11 ani, steady as a train. Oricum, pînă să mă întorc acasă am terminat în cap povestirea care îmi venise din senin în timp ce mîncam la prînz toropit de căldură și cu capul gol – două vip-uri, poate doi actori mari, au un love-story și gluma lor e că, atunci cînd unul face ceva penibil sau pățește o jenă sau ceva, celălalt scoate o agendă mică, neagră, în care notează totul: pentru a-l face albie de porci după moarte, în niște memorii. Femeia face o boală ceva și înainte să moară face ceva penibil, flatulență ceva, habar n-am, și, văzînd că partenerul nu-și scoate agenda să noteze, îl întreabă zîmbind ”de ce nu-ți scoți agenda să notezi?” și el bate,cu ochii în lacrimi și așa, în cadranul ceasului de la mînă și îi spune că nu mai e nevoie, două zile sau cît mai e ține minte. O melodramă superbă, la rupere, pe care nu-mi mai rămîne decît să o scriu într-o noapte dulce de vară din biroul meu cu un perete verde (și atunci lumina e verzuie), niște capete vechi de cîini de vînătoare francezi pe alt perete și așa mai departe, grădina neagră, cîmpul negru din spatele ei, pădurea din spatele cîmpului, semnalele roșii intermitente ale eolienelor de pe deal.
Liliana COROBCA
Pot scrie oriunde şi oricând. Locul meu preferat este acasă, în satul Săseni, la părinţii mei. Scriu pe foi A4 împăturite, cu un pix cât mai subţire sau cu un creion. Nu suport internetul, telefonul, televizorul, cărţile şi filmele, atunci când mă apuc de lucru. Suport pisicile, dar nu în camera mea de lucru, ci afară, în curte şi ies, când vreau să fac o pauză, să le mângâi şi să le mai întreb dacă le merge bine.
Florin IRIMIA
Scriu exclusiv la calculator (fix dar mai cu seamă portabil), deși mă uit adesea cu un ochi invidios spre cei care încă mai scriu de mână, pe foi sau în caiete, sau care bat la mașina de scris. Tehnologia a simplificat mult lucrurile, dar concomitent le-a ciunțit de-un anume farmec, de-un anume romantism, să fim serioși, nu-i nimic cool să scrii la un computer. Dar cine știe, poate peste o sută de ani va fi.
Din timp în timp, ce scriu este scos la imprimantă și revizuit cu creionul. Lucrul acesta se poate face aproape oriunde, dar, de obicei, se desfășoară tot în proximitatea unui computer, ca să pot trece imediat “pe curat”. Deci, inevitabil, tot la computer ajungem, care, de fapt, devine adevăratul “loc” la care scriu, pentru că cel mai adesea discutăm de-un laptop și cu laptopul te poți duce oriunde. Ceea ce nu-nseamnă obligatoriu că mă duc. De exemplu, nu-mi amintesc să fi scris în cafenele sau pe terase, în primul rând pentru că nu prea le frecventez și în al doilea rând pentru că nu aș putea să mă concentrez în asemenea locuri. Mi-ar plăcea să scriu undeva la țară, înconjurat doar de ciripit de păsări, dimineața, și muget de vaci, seara, dar în realitate, cel mai frecvent scriu în apartamentul proprietate personală, în bucătăria mică și înghesuită și, inevitabil, oprimant de călduroasă, indiferent de anotimp, deși uneori mă mai prinde scrisul și prin sufrageria la fel de mică și înghesuită și prin dormitor unde am un birou. Altfel spus, culmea banalității, scriu acasă.
Recunosc, scrisul mă împovărează, chiar și atunci când îmi iese. Uneori , mă apasă atât de tare, încât stau să mă-ntreb la ce-mi trebuie. E ca și cum aș vrea să mă pedepsesc pentru ceva de care ceilalți nu știu, ca și cum aș fi comis o crimă care a rămas cumva neconsemnată. Scrisul e timp petrecut în Iad, înainte de-a muri. E o corvoadă, e un supliciu, și nici nu-ți aduce mare lucru, în afară poate de invidia celorlalți, asta în cel mai bun caz. Întotdeauna m-am întrebat dacă nu cumva imboldul de-a scrie, de-a nu te opri chiar și atunci când constați că, practic, n-ai niciun motiv pentru a dori să mai scrii un roman, nu e cumva opera unui demon, a unui Aghiuță care-și bate joc de mințile noastre și ne pune la jugul creației, tentându-ne cu inspirația. În fine, ce vreau să spun este că atunci când scriu, nu mai sunt om. Nu că mă transform neapărat într-o bestie, deși e posibil să se-ntâmple și asta, dar nu mai sunt eu, cel care sunt când nu scriu. Când nu scriu sunt un om normal. Îmi fac orele, mă duc la cumpărături, mă joc cu pisicile, ies cu bicicleta, mă uit la un film, umblu, citesc, încerc să simt că trăiesc. După care, inevitabil, toate lucrurile astea banale și frumoase, ajung să nu mai intereseze, ba chiar ajung să le consider inutile, o mare pierdere de vreme, și tot ce mă mai motivează e scrisul. Scrisul demonic. Și atunci mă reped la calculator și mă apuc să bat frenetic în taste. Și nu mai sunt eu. La sfârșitul fiecărui roman, simt nevoia unei purificări. A unei cure de slăbire, da, pentru că am tendința să mănânc mult sau la ore nepotrivite atunci când lucrez, dar și a unei cure de detoxifiere. Pentru că scrisul e nociv, e mânjeală, e noroi. Poate nu de la bun început, dar cu siguranță de la un moment dat încolo. Niciun scriitor, cred, nu iese curat, la sfârșitul unei curse din astea. Și totuși, cum spuneam, ceva sau cineva, te tentează cu haznaua din nou și din nou. Și te duci, te arunci cu capul înainte ca și cum n-ai ști ce orori te așteaptă acolo. Fiindcă scrisul, și pe zi ce trece sunt din ce în ce mai sigur de asta, e pentru masochiști.
