Adina POPESCU

Odată cu trecerea timpului, am devenit din ce în ce mai pretențioasă în privința scrisului, poate din cauza faptului că nu mai scriu cu aceeași lejeritate ca la 20 de ani, să zicem. Sau poate pentru că am mai multe pretenții și de la ceea ce scriu. Cel mai ușor scriu în prima parte a zilei, de pe la 9 pînă puțin după prînz. Dacă pierd acel timp cu altceva, cam pot să-mi iau adio de la scris în ziua respectivă. La fel se întîmplă și dacă ies din casă, chiar și pînă la supermarket, pentru că deja îmi fragmentez ziua. Cînd accidental mai scriu și seara, o fac acompaniată de un pahar, două de vin, însă mă străduiesc să nu fac o obișnuința din asta. Totuși, e incredibil cîteodată cum poate să-ți deschidă mintea și ce profunzime poate da textului. Totul e să știi să te oprești înainte ca povestea s-o ia total razna. Și fumez. Destul de mult. De cele mai multe ori cînd mă gîndesc să mă las de fumat, mă apucă o spaimă că fără țigări n-aș mai putea scrie nimic. Am încercat și cu gumă și cu pop-corn, nu merge. Nu pot să lucrez la două tipuri diferite de text în aceeași zi. Dacă scriu un articol pentru Dilema, nu pot după-aceea să trec la altceva. E ca și cum în fiecare zi ai face cîte un ou. Nu poți face două. Trebuie să fii mulțumit cu oul tău.

Adina Popescu scriind – foto din arhiva personală a autoarei.

Îi invidiez pe scriitorii din filme (deși e vorba despre o viziune romantică) care scriu prin trenuri sau pe la cafenele. Îi apucă brusc inspirația și fac abstracție de ce e în jur. Nu pot să scriu decît într-o casă, de preferat în casa mea. Complet singură sau cu ușile închise. Dacă știu că mai e cineva în cealaltă cameră, mă inhibă puțin, dar pot face abstracție. Însă dacă acel cineva începe să se vînture prin spatele meu și să-mi vorbească, gata, m-am pierdut! În ultima vreme, prietenii mei tot rîd de mine cînd descopăr cîte un loc idilic și liniștit, de regulă pe la țară (fără televizor, net și alți factori perturbatori) și zic: „Uite ce loc bun de scris!”. Însă dacă m-aș înființa acolo cu laptopul, probabil că aș începe să mă uit la flori, să contemplu furnicile de pe copac, să încerc să deosebesc păsările una de alta și m-ar cuprinde treptat o stare de lene și de bine, așa că n-aș scrie nimic.

Dan PLEȘA

Locul aduce obiceiul, s-ar putea spune şi n-ar fi chiar o greşeală. Dar depinde şi de anotimp. Vara ar fi camera cu geamuri de sus până jos, de la malul mării, care se deschide cu o terasă generoasă pentru zilele mai puţin însorite. Acolo, marea, norii şi cerul sunt spaţii în care ochii, obosiţi cu monitorul, se relaxează în timp ce inspiraţia se lasă încolţită. Toamna, camera spaţioasă şi plină de cărţi, cu biroul imens din lemn masiv, cameră care şi ea dă într-o terasă de unde se vede, din centrul oraşului, pe deasupra blocurilor, o jumătate din Bucureşti. Fiecare imobil, fiecare trecător, fiecare fereastră luminată pot fi, simultan, puncte minuscule pe care să-ţi odihneşti ochii, sau surse de poveşti, personaje, deznodăminte. Iarna, în cabana din munţi, înconjurată de zăpadă, focul din sobă aruncă ape roşcate pe covorul gros şi alb, pe bârnele groase de pe tavan şi farmecă privirea în timp ce trosnetul lemnelor arzând ajută imaginaţia să zburde. Primăvara, cafeneaua de aproape de casă, cu mese retro pe marginea tortuarului larg, este în acelaşi timp birou şi zid de sticlă, pus acolo pentru a te izola de pietonii atât de aproape încât le poţi vedea ridurile, şi în acelaşi timp atât de departe, în freamătul unei zile care aleargă şi ţi se dezvăluie prin ei doar pentru a stimula fantezia cotidianului.

Sursa

Nu, nu scriu în locurile de mai sus, dacă s-a întâmplat cumva să vă cuprindă invidia. Însă ipostazele amintite fac parte cumva din imaginarul colectiv atunci când vine vorba de spaţiul propice creaţiei scriitorului, şi nu numai al celui de succes (şi de ce nu şi din dorinţele neîmplinite ale oricărui scrib). Cred că sunt multe îndeletniciri (nu spun profesii pentru că la noi scrisul chiar nu poate fi o profesie) în care poţi să vezi oamenii practicând într-un spaţiu apropiat de cel ideal. Bancherul în turnul de sticlă, avocatul în biroul sclipitor, politicianul cu secretară şi tot aşa. Pe de altă parte, scriitorul face parte dintre cei mai norocoşi din lume: nu are nevoie decât de hârtie şi creion (sau curent şi tastatură ca să meargă mai uşor publicarea).

Pentru mine, în rarele momente când scriu, după ce am trecut prin toate confuziile şi superstiţiile şi bioritmurile care pot creea o legătură între eficienţa scrisului şi pregătirea cadrului, am realizat că mai importantă este conştiinţa faptului că ai ceva de spus şi dorinţa de a o face. Aceste două motoare sunt de-ajuns astfel încât orice loc poate deveni propice pentru scris. De fapt există ceva, un mic amănunt, în afară de acela că trebuie să fie – în cazul meu – un loc al toleranţei pentru fumători, este că trebuie să permită însingurarea, sau tăierea legăturilor cu oamenii din jur. Nu neapărat pentru că ar deranja cei din jur, ci pentru a-i proteja pe aceştia, pentru că actul scrisului este, în multe situaţii, un act de un egoism feroce.

Svetlana CÂRSTEAN

Dacă se poate, dimineața devreme de tot. Ceilalți par a fi plecați în altă parte, atunci mă simt în siguranță, atunci energia neștirbită a zilei are șansa să se transforme în altceva. Deși nimic nu e garantat niciodată. Dar oricînd ar fi, dimineața devreme sau la trezire, seara, poate chiar înainte de somn, se întîmplă întotdeauna în pat, cu laptopul în brațe, din ce în ce mai ghemuită pînă mă fac una cu obiectul ăsta pe care scriu și care-i mai mult decît un gadget folositor, e un recipient care mă conține și mă (re)cunoaște de fiecare dată cu răbdare și devotament așa cum ar face-o un animal de companie. Cînd eram în liceu, tatăl meu îmi făcuse un suport dintr-un plastic alb, rezistent, pe care așezam caietul, foile pe care scriam. Stăteam mereu cu el pe genunchi și ajungeam într-un final să scriu inclusiv pe plastic, acolo erau notațiile suplimentare, ce nu intra pe foaie, ce rămînea pe dinafara ei. Pe vremea aia lucram perfect doar dacă era zgomot, zgomotul care ieșea din aparatul de radio.

Sursa

În afara patului scriu atunci cînd mă plimb. Asta mi s-a întîmplat adesea la Paris, la Arles, în Provence. În parcuri, în cafenele, în scuaruri. Nu întotdeauna folosesc însă ce scriu în carnete. Formula optimă rămîne laptopul meu Macintosh, singurul care mă înțelege, acceptă, suportă, singurul care știe să se facă una cu mine.

Iv cel Naiv

locuri și obiceiuri

pe bănci tatuate cu nume de îndrăgostiți,
pe plajă, sub țipetele pescărușilor uimiți,
cu fire de nisip în loc de semn de carte,
cu fața către cer, spre cearșaf, sau pe-o parte

pe laptop, pe telefon, dar și pe șervețele,
înaripat de iubire sau inspirat de stele
acasă, înfierbântat de apa din cadă
sau la verona, limpăind o limonadă

cu noaptea-n cap, pe treptele din angkor wat
(dar niciodată pe veceu, că nu sînt constipat)
pe ziduri, pe asfalt, în gând, pe avioane de hârtie,
pe lampioane sau pe-un colț de certificat de garanție

la zece mii de metri, la propriu, printre nori,
la teatru, scuze, ignorându-i pe actori,
mai peste tot pe unde am apucat să fiu
am scris și înc-o vreme-o să mai scriu.

Sursă imagine principală