Bookaholic

Săptămâna trecută, scriam despre comunitățile faine de liceeni cititori de la Iași – Alecart și Logos, cu precădere – și vă încurajam să citiți răspunsurile a șase tineri alecartieni la întrebările „De ce citești literatură română contemporană? Ce carte recent apărută a unui scriitor român ai recomanda și altcuiva?”. Iată că astăzi a venit rândul celor de la Clubul „Logos”, coordonați de prof. Serinella Zara, să ne încânte cu rândurile lor, ca răspunsuri la întrebarea „Ce carte i-ai recomanda unui licean care nu citește, pentru a-i stârni apetitul pentru lectură, și de ce?”. Toți cei șapte membri Logos care au răspuns provocării mele sunt elevi la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Iași. 

Din recomandările lor atât de diferite între ele – autori, stiluri, genuri etc. -, care evidențiază preocupări și personalități variate, sper să se observe cu ușurință de ce anul acesta, post-FILIT, mi-am dorit să le dedicăm acestor elevi un spațiu amplu pe Bookaholic.

Întâlnirile lor cu scriitorii – organizate, de fiecare dată, pentru că ei o cer, sunt tot felul de competiții în spate, cine, ce autor va „lua”, de pildă – sunt întotdeauna relaxate, amuzante, pline de viață, cu o mulțime de întrebări din partea lor și cu perspective schimbate în legătură cu tânăra generație de cititori din tabăra autorilor. În cele patru ediții ale Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași de până acum, am asistat la zeci de astfel de întâlniri și niciodată nu am plecat de acolo altfel decât cu impresii pozitive. Sper să nu plecați nici voi de pe această pagină altfel. Și să-i urmăriți, de acum încolo. Sunt convinsă că vom mai auzi de acești adolescenți. De cealaltă parte, îmi doresc ca FILIT-ul să continue cu aceste evenimente cu liceenii, mi se par cu adevărat rodnice.

A doua zi de FILIT, joi, 27 octombrie 2016 – Întâlnirile Clubului „Logos” la Galeriile „Pod-Pogor”, cu Iulian Tănase și Alex Tocilescu, moderați de Serinella Zara

Roxana Postică

clasa a XI-a E

Într-o după amiază de vineri cu Răzvan Petrescu

De ce ai citi? Cu ce te-ar ajuta răsfoirea unei cărți și citirea fugitivă a unor fraze, fără să le acorzi o anumită importanță pe moment? Ai putea răspunde scurt și sec „Cu nimic”, și ți-ai continua liniștit mai departe viața. În realitate, nu cred că există om căruia să nu îi placă să citească, ci doar om care nu a citit ce trebuie până acum. Într-o după amiază de vineri este doar o scurtă povestire din volumul Rubato de Răzvan Petrescu, dar este suficient ca să te convingă să citești și restul cărții, pentru că e ca o aromă care te învăluie uşor.

L-am descoperit pe Răzvan Petrescu imediat după ce l-am citit pe Marius Chivu. Eram în căutare de scriitori de proză scurtă, deoarece simțeam că sunt mult mai atrasă de acest gen decât de oricare altul. Poate pentru că simți autorul aproape de tine, poate pentru că îl percepi mai sincer, sau poate pentru că pare fascinant talentul de a reda, într-un număr relativ redus de pagini, o întâmplare care este posibil să te intrige încă de la prima propoziție. Proza scurtă este, în mod paradoxal, proza care îți dorești să nu se termine.

În contrast cu prima propoziție, „Într-o după amiază de vineri… A murit tata”, povestirea este una vie, încărcată de o succesiune frapantă a întâmplărilor redate concis, dar, totodată, jucăuș. Repeziciunea desfășurării acțiunii, cinematografică aproape, șochează prin maniera imprevizibilă, plină de semnificație, care aruncă cititorul într-un val de emoție, disperarea fiind ascunsă de umorul cinic. Forța prozei crește, astfel, reprezentând o răscolire afectivă de o violență extraordinară.

Aroma? O povestire dulce-amăruie.

Ștefan Pocneț

clasa a XI-a D

România, trezeşte-te!

Poate că gustul de a citi pentru unii colegi de generaţie ar fi stimulat de cartea istorică. Recomandarea mea este astăzi Lucian Boia (recunosc, şi pentru că am avut privilegiul să-l cunosc la unul dintre evenimentele FILIT). Cunoscut drept „demitizator”, contestat de mulţi, profesorul Lucian Boia este autorul a peste 30 de cărţi despre istorie naţională, comunism, monografii, Primul Război Mondial, dar şi eseuri despre semnificaţia mitului în civilizaţie. Am încercat să-i parcurg opera cu acribie, făcându-mi multe notaţii şi cugetând.

Cea mai relevantă, precum şi cea mai vândută carte a domnului Boia, este eseul De ce este România altfel?, publicat în anul 2012, într-un context, să-i spunem eufemistic, „delicat”: suspendarea și încercarea de demitere a preşedintelui, criza politică, agonia şi învrăjbirea românilor grupaţi în două tabere.

Eseul are, evident, o viziune subiectivă şi nu are pretenţii de document istoric (ceea ce, fireşte, facilitează lectura unui „neofit”) – Lucian Boia precizând acest lucru -, dar este maniera pedantă şi profundă a unui istoric, descins din cabinetul său plin de date, documente, note, cărţi, scriind pe înţelesul tuturor celor dispuşi să deschidă ochii spre lumea de azi şi către cea de mâine, care, desigur, nu poate fi anticipată sau calculată.

Titlul este unul provocator şi trezeşte întrebări la simpla citire. România este diferită, ca oricare naţiune, dar are ceva în plus. Nu doar un fatalism, ci şi o „scuză” a timpului: o ţară târâtă în mocirla istoriei, prin dictaturi şi despoţi, prin crize şi perioade luminoase. Avem metehne naţionale, mituri, iluzii, himere cu care trăim zilnic, suntem sufocaţi de prejudecăţi şi de ură, îngropaţi în năzuinţă („Vrem o ţară că afară”), dar şi în resemnare. Să fie un blestem al veacurilor? Sau oprobriul istoriei? Rămâne de trăit…

Cătălina Tololoi

clasa a XI-a F

Persepolis

Dacă nu ştiai, poţi să-ţi desenezi aripi şi să îţi iei avânt spre Orient, începând cu o poveste de viaţă pe care eu am îndrăgit-o extrem de mult. Marjane Satrapi, figură importantă a romanului iranian, este autoarea unui text care te va marca, Persepolis.

Romanul este considerat un must-read pentru pasionaţii de romane grafice, dar nu numai: eu cred că romanul este cea mai fascinantă monografie a Teheranului, și, totodată, cea mai sensibilă poezie despre sufletul feminin, plin de paradoxuri: slab şi, totuşi, atât de puternic, temător şi, totuşi, atât de curajos; femeia dintr-o astfel de lume, zbuciumată de sunetul asurzitor al focului de armă, se remarcă prin inteligenţă şi dorinţa de a se elibera.

Este fascinant cum trăirile unei tinere dintr-o ţară îndepărtată, complet diferită de a noastră, pot fi lesne corelate cu trăirile noastre de zi cu zi.

Într-unele dintre versuri sale, Jalaluddin Rumi, un poet marcant al Iranului, defineşte astfel conturarea personalităţii omului: „Ştii ce eşti tu? Eşti un manuscris al unei scrisori divine. (…) Uită-te înăuntrul tău, tot ce îţi doreşti, tu ai deja”. Aceste cuvinte sunt o esenţă a tuturor adevărurilor pe care le putem rosti unui tânăr în căutare; dar Marji, micuţa care abia cunoaşte lumea, cum poate să ştie ce este cu adevărat înăuntrul ei, dacă societatea nu-i permite să se descopere? Cum poate Marjane, tânăra care încearcă totul (trece de la muzica punk la Michael Jackson, apoi descoperă viaţa prin ochii Austriei), să fie ea însăşi într-o societate precum cea iraniană?!

Prin acest roman afli cum inima poate sângera şi altfel, te confrunţi cu stări pe care sigur nu le-ai mai întâlnit şi te cerţi, în final, pentru cât de superficial poţi fi.

Oana Roiu

clasa a XI-a D

Simpleroze

„De la Berlin venea berlina/și indigoul de la Ind” – a încerca o altă definiție pentru poeziile lui Șerban Foarță ar fi imposibil, dacă nu chiar absurd. Scriitorul te cheamă în imaginarul său poetic, în care „un pește negru-l înnegri/pe unul alb”, „o mânecă de cânepă/e aspră” și balonul de păpădie „are să-ți spună/Adio, adie”. Cred că motivul principal pentru care l-am ales pe Şerban Foarţă pentru o propunere de lectură este faptul că te transpune într-o lume în care ești nevoit să faci haz de necaz, dacă tot n-ai nicio altă opțiune – salvarea prin râs îți e la îndemână. Mai ai nevoie doar de o scenă pentru spectacol, iar aceasta poate fi orice, atât timp cât este loc pentru public – așa se croiește sensul fundamental: poate de aceea circul este locul în care mulțimea privește „hazlia mască”, iar tu pari să cobori încet pe o funie în universul dezordinii, menit să aduci ordinea.

Umorul negru al volumului e o tragedie a omului scrisă frumos, în care ai posibilitatea de a stăpâni drama existenței, fie chiar și doar pentru un moment, Șerban Foarță legându-te definitiv de opera sa prin grația nebănuită a ordinarului (re)definit ca extraordinar.

Cristina Ursachi

clasa a XI-a F

La capătul vorbelor…

Vreau să vă fac o invitaţie la lectură, la lectura unor versuri scrise cu rafinată, delicată dragoste faţă de cuvânt. Vreau să vă invit să citiţi din poezia scrisă de Nicolae Leahu – poet de dincolo de Prut, dar (şi) cu viză de reşedinţă dincoace de Prut. Un poet ce aparţine literaturii române, dar vine din literatura scrisă în Republica Moldova.

Poezia lui Nicolae Leahu este „cântecul sublim” care te lasă fără grai, doar cu sufletul trepidând, doar cu emoţia sfâşiată undeva, acolo, în piept.

Volumul Nenumitul este o carte care trebuie citită deoarece ne arată că poezia nu a murit; ea îşi îndeplineşte eterna misiune – „numeşte nenumitul”. Dramatismul volumului Nenumitul se concentrează în Elegiile de apoi. Retras în spaţiul paradisiac al copilăriei („intru în şură cu toate cuvintele după mine”), eul poetic re-trăieşte un scenariu thanatic (cele 10 fragmente ale poemului reconstituie necruţătorul itinerariu spre moarte: „ce nebunie!/ să încerci să o captezi/ în descripţii/ şi să nu ştii nimic despre ea”).

Ţinând în mână cărţile lui Nicolae Leahu, ai impresia că abia atunci începe viaţa, abia atunci debutează destinul, abia atunci traseul numit soartă te îndeamnă la drum. Începând cu Mişcare browniană, continuând cu Personajul din poezie, Nenumitul, Aia, Autorul, personajele şi eroinele, Nicolae Leahu creează, asemenea unui siaj ademenind, o poezie „numită” pentru noi.

În final, aş vrea să-l contrazic pe Nicolae Leahu, care, dezamăgit, scrie: „la capătul vorbelor/ nu mă aşteaptă nimeni” şi să-l asigur că autorul este aşteptat, este căutat, este chemat să scrie, să creeze Elegii, Balade, Poeme pentru tineri.

Andreea-Ilinca Simion

clasa a XII-a E

Către tine, cel care (încă) nu citești

Cititul reprezintă o artă subdezvoltată, din păcate, în rândul adolescenților. Iar un motiv ar fi faptul că viziunea autorilor de manuale nu s-a schimbat radical; tot aceleași cărți grele, lungi, pline de descrieri inutile (din punctul de vedere al unui adolescent nerăbdător) ești obligat să citești. Păi cum să îți vină aceasta „poftă” de citit când orizontul tău deja îți este deschis într-o manieră forțată, puțin plăcută, cu romane, ale clasicilor, într-adevăr, dar care descriu o lume prea depărtată de anii 2000. Ca atare, te gândesti cu puțină reticență dacă să mai citești vreo carte.

Știu cum e, n-ai chef și aia e! De ce să citesc, când mă pot distra sau vedea un film adaptat după carte… Fix aceeași întrebare mi-am adresat-o și eu. Pâna când am realizat că literatura, în special cea contemporană, este foarte „mișto”, dacă e să folosim un limbaj colocvial. Proza nu înseamnă doar Ion, Moromeții sau Baltagul, cum poezia nu se reduce doar la Eminescu, Barbu sau Arghezi.

Uite, drept exemplu, Bogdan Munteanu. Lucrează în IT, nu prea ai crede că are vreo legătură cu scrisul. A lansat recent un volum de proza scurtă, Ai uitat să râzi. Aș vrea să nu dau totul în vileag și să păstrez o oarecare urmă de mister, că deh, cum zicea Blaga, „prin mister descoperi esența uitată a lumii”. Pe scurt, cartea lui este un răspuns la adresa negativismului afișat în viaţa cotidiană. Am uitat să râdem, să zâmbim, să vedem hazul din necaz, să mai privim și înspre umor.

În vremuri încărcate de plictis sau în perioada aia de 2-3 zile până îți apare noul episod din serialul pe care îl urmărești, poate arunci un ochi și, cine știe, poate descoperi că și tu ai uitat să râzi mai mult.

Claudia Pincovski

clasa a XII-a E

Proză scurtă: Votat!

E suficient să existe dorința de a citi, lecturi sunt destule pentru toată lumea.

În ultima vreme m-a pasionat ideea de proză scurtă, capacitatea de a spune atât de multe folosind atât de puține cuvinte. Spre deosebire de roman, care te ține „captiv” într-o lume pe o mai lungă durată, povestirile îți oferă ocazia să treci dintr-un univers în altul într-un timp destul de scurt. Dimensiunile romanului îi permit scriitorului să exagereze uneori cu prea multe detalii, pe când, atunci când vine vorba de proza scurtă, scriitorul nu are voie să greșească. Orice greșeală e posibil să fie observată. Probabil că dragostea mea pentru acest tip de scriere se datorează și faptului că eu însumi sunt o persoană căreia nu-i prea place să se piardă în detalii.

Pentru că l-am descoperit recent, îl voi propune pe Alex Tocilescu, pe care, dacă nu-l citiți pentru mesajele acide adresate societății în care trăim, citiți-l măcar pentru umor, pentru recomandările muzicale. Eu et al. a fost prima carte care m-a făcut să râd cu lacrimi, prima carte care a reușit să-mi amuze prietenii (care mai târziu au ajuns s-o caute prin biblioteci, așteptând să pună cât mai repede mâna pe ea, să-i devoreze povestirile). Apoi, după prima povestire citită din volumul Standard, n-am mai putut citi timp de o zi pentru că am rămas blocată în universul în care orice urmă de tristețe putea fi ștearsă cu o picătură de detergent. Este adevărat că limbajul lui Alex Tocilescu şochează, dar povestea emoţionează, pentru că este un scriitor profund. Proza lui Tocilescu te invită să urci (sau să cobori) trepte ale înţelegerii.

Adesea când vorbesc despre ceva ce iubesc, vorbesc cu atât de mult entuziasm, încât îi influențez pe cei din jur, care ajung și ei să se îndrăgostească iremediabil de subiectul vizat de mine. Nu-mi iese mereu, dar sper că mi-a ieșit acum, reușind să stârnesc pofta pentru lectură.

Credit foto imagine principală: Florin Lăzărescu