Felul demotivant și fugitiv în care s-a scris despre așa-numita „generație a războiului” sau „generația pierdută” a degenerat într-un soi de „cascadă a prejudecăților”, preluând, de dragul sonorităților, titlul unei rubrici semnate de Camil Petrescu prin ’45-’46. Vorbim despre acei poeți care debutează în jurul anilor ʼ39-ʼ47 și care sunt de două ori reduși la tăcere: o dată de venirea celui de-Al II-lea Război Mondial, iar apoi de instaurarea comunismului.

Această pleiadă de poeți are în prim-plan cvartetul Ion Caraion – Constant Tonegaru – Dimitrie Stelaru – Geo Dumitrescu. Dar mai sunt și alții, cu totul uitați azi, care meritau din plin o formă de (re)descoperire.

Iar această recuperare o face Claudiu Komartin printr-o antologie pe cât de bine documentată, pe atât de tandru și empatic gândită. La momentul la care a fost „cezurată”, generația aceasta conta pe un număr serios de tineri poeți, cu toții promițători, cu toții efervescenți, și o bună parte dintre ei alcătuiesc acum corpusul acestei antologii.

Titlul, Sârmă ghimpată, este și el cât se poate de nimerit. Așa trebuia să se cheme placheta-manifest a acestei generații de poeți, dar în ʼ42 cenzura militară îi interzice publicarea. E și acesta un mod, simbolic, de a recupera o promoție literară „decapitată” încă din fașă.

Privind retrospectiv, și critica literară le va face un mare deserviciu acestor poeți. Generația ʼ60 trage spuza pe turta ei și înclină balanța valorii în favoarea propriei generații.

Sigur, alte referiri marginale, secvențiale, episodice, există în mai multe cărți de critică literară. Cărți dintre cele mai bune, ca textul lui Perpessicius despre Geo Dumitrescu din Lecturi intermitente, cronicile lui Lucian Raicu din Structuri literare sau scurtele (dar excelentele) dări de seamă ale lui Cornel Regman din Selecție din selecție. Iar acestea sunt doar câteva exemple.

Altminteri, perioada dintre ʼ39 și ʼ47 este un adevărat Turn Babel al istoriei noastre literare.

Antologia lui Claudiu Komartin are o miză mare: să scoată această generație de poeți dintr-un nemeritat anonimat.

Dincolo de evidentul lor talent, mulți dintre ei sunt cazuri biografice cu totul ieșite din comun, iar Komartin îi aduce, după 80 de ani, în prim-plan. Un asemenea destin cu totul pasionant are, de exemplu, Sergiu Filerot, care scapă în cele din urmă de o condamnare la moarte după publicarea unui volum de poezie. E superb portretul pe care Marin Preda i-l face în Viața ca o pradă: „L-am revăzut pe Sergiu Filerot după război. Arăta neschimbat, ca și Bezuhov, cu care semăna și la chip, și la impulsul care îl determinase să se vâre singur în mecanismul orb al represiunii, scapase, ca și eroul tolstoian, ca prin minune din fața plutonului de execuție…”.

După o lungă perioadă de tăcere, Filerot revine pe scena publică în urma unei gafe biografice a lui Emil Manu: în Eseu despre generația războiului (1978), Filerot apare ca decedat. Iar acesta din urmă nu face altceva decât să iasă la rampă și să dezmintă. În ciuda patinei anecdotice, un caz de tipul acesta demonstrează cât de nedreaptă a fost posteritatea acestei promoții literare.

Sunt și alte cazuri pasionante, ca acela al lui Iordan Chimet, mai puțin cunoscut ca poet, dar, iată, recuperat de Claudiu Komartin în antologie, sau al celor două figuri feminine antologate: Margareta Dorian și Elena Diaconu (una dintre marile enigme ale acestei generații).

O muncă de tipul acesta e o combinație între arheologie și investigație detectivistică, iar prefața semnată de Claudiu Komartin este exemplară. În primul rând, antologatorul reconstituie din bucăți un întreg context, în absența căruia o generație de tipul acesta nu poate fi înțeleasă (cel puțin nu fără unele defazări esențiale). În plus, Komartin panoramează întreaga paletă de reviste care îi propulsează pe acești tineri în lumea literară. E probabil, cea mai bună metodă de a  demonstra ebuliția de atunci.

Să ne amintim numai cum sfârșește revista Albatros. Mă gândesc acum la acel pamflet (tipic pentru acești poeți revoltați) din acel nr. 8 al revistei, intitulat Greierele borțos și semnat de Ion Călimară (nimeni altul decât Geo Dumitrescu), care inventariază o pleiadă de „insecte” dăunătoare. Ele trebuie, prin străpungerea lor cu un ac (descrierile lui „Călimară” devin aici foarte plastice), să se transforme, post mortem, în piese de muzeu. „Greierele borțos” este nimeni altul decât D. Caracostea, care preluase în 1941 conducerea Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă, locul de întâlnire al celor mai importanți reprezentanți ai „generației pierdute”.

Criteriul de selecție aplicat de Claudiu Komartin este cât se poate de clar: „poeții pe care i-am vizat în alcătuirea acestei antologii au caracteristici și năzuințe radical diferite de patriarhalismul, religiozitatea ortodoxă, afirmarea ethosului autohtonist, ce caracterizează programul unor publicații ca Gândirea lui Nichifor Crainic sau Meșterul Manole”.

Care e tipicul acestei generații, o spune Komartin în prefață: această promoție „a împins limitele poeticității, refuzând orice formă de acomodare. Caracteristicile acestea sunt ironia, sarcasmul, fronda cu reflexe antitotalitare, angajarea în real, repudierea estetismelor și a gratuității, antiliteratura”. Toate acestea se văd cu ochiul liber din fiecare poem antologat.

Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine  este cu siguranță un pas necesar pentru o regândire a polilor din poezia secolului XX. Dar închei, cum altfel, lăsând la o parte orice sondare critică, și amintind, tot empatic, câteva versuri pe care Theodor Ionescu i le trimitea lui Pavel Chihaia la scurtă vreme după moartea lui Tonegaru [Tonel]: „Zile ce aveați adeseori un accent sarcastic/ Împrumutat dintr-o poemă de Tonegaru/ Sau răvășite de cele 4 vânturi demonice ale lui Stelaru/ Vă stingeți în noaptea disperării noastre mute”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *