Până acum obișnuiam – și nu doar eu, cel care scrie – să îi percepem pe scriitorii români de origine Basa ca pe un cor de voci viguroase, debordând de franchețe; neevitând nici patosul, nici angajarea socială. Mi-i închipuiam ca un vector impetuos care fecundează literatura română (cultura română în general, dacă e să lărgim panorama). O etichetă lesne transformabilă în prejudecată. Mi-am revizuit serios impresiile de când acestui cor al marilor energii de la Răsărit i s-a alăturat vocea aparte a lui Oleg Garaz, un tremolo în aparență suav și nuanțat, care însă rezervă surpriza unor profunzimi dramatice.
Muzicolog de profesie, Garaz stăpânește o scriitură a degradeurilor, a variațiilor infinitezimale de ton, care îi prilejuiește un senzațional debut în proză cu Territoria (Nemira/n’autor, 2018). Această operă autoficțională (dacă nu de-a dreptul biografică) fascinează prin filigranul notației psiho, prin curajul confesiunilor și, nu în ultimul rând, prin poetica abisală a topoi-lor liminali, precum frontiera, marginea, teritorialitatea incertă, mutabilă, in(de)finit schimbabilă.
Figura tautologică a graniței/marginii/pragului marchează conștiința personajului-narator, contaminând cartea ca întreg. O personalitate scindată între avatarurile unei genealogii complexe și incerte, cu taine, ascunzișuri și resentimente; disputată între rudenii, apartenențe etnice și partizanate politice, stări civile, identități personale transmutabile și incontrolabile multiplicări ale conștiinței.
Prima parte a cărții se prezintă, tocmai, ca o aventură a căutării a sinelui printre toate aceste hățișuri existențiale. În investigația sa, eroul e călăuzit de simboluri tari, care i-au marcat primii ani de viață, precum tatuajele tatălui și cicatricile mamei.
Partea a doua a cărții îi va încânta pe fanii instrospecțiilor psihologice printr-o tulburătoare serie de confesiuni care baleiază practic toate marile angoase și obsesii ale contemporaneității, într-un soi de jurnal al recluziunii autoimpuse. Visele și halucinațiile se combină și confundă cu observația hiperlucidă, de o cruzime care, de asemenea, își frizează limitele.
Ultima parte a acestei cărți-triptic, cea mai încărcată de concretețe și substanță narativă, consemnează amintiri din timpul serviciului militar al lui Oleg, tânăr cetățean al Uniunii Sovietice. Acesta e recrutat în plin război afgan, dar scapă de front, grație algoritmilor de repartiție care îl destinează unei unități de pază cu însemnătate strategică maximă. Nu avem de-a face așadar cu memoriile unui afganeț, precum aceia care străbat scrierile fraților Vakulovski cu balistica tragică a damnării unei întregi generații. Și din acest punct de vedere, cazul Garaz se dovedește particular și, în aparență, lipsit de rezonanță. Numai că, și de data aceasta, măiestria sa de sondor al subiectivității umane izbutește pagini de înaltă încărcătură emoțională, generatoare de empatie subită.
Territoria – titlu ce poate fi citit ca un plural latinesc savant menit să desemneze tărâmurile, fizice și metafizice deopotrivă, pe care le străbate picaro-ul fruntariilor tulburi – ni se revelează a fi un toponim militar desemnând ascunzișul, îndepărtat de orice așezare omenească, al capacităților nucleare sovietice. Territoria, la propriu, la foarte propriu, este zona în care soldatul Garaz patrulează, îndură frig, extenuare și alte suferințe la granița umanului. Gărzi, arest, sectoare, exerciții exasperante de echipare-dezechipare, AMR (numărul de zile care „au mai rămas” – în rusă „dnei do prikaza”) etc. – toate caznele folclorului soldățesc sunt acolo, multiplicate însă cu coeficientul de groznicie al Armatei Roșii.
„În țara-mamă a GULAG-ului este normal (…) ca armata să fie tot un fel de închisoare.”
Mai mult decât „născut în URSS” (Vasile Ernu), eroul biografic al lui Oleg Garaz este recrut în URSS; și, încă mai dihai, lăsat la vatră („demobilizat”) în URSS; țel pe care (SPOILER ALERT) neadaptații îl ratează. Condiția supraviețuirii este transformarea, „inițierea” în depășirea condiției individuale. Poate că în atari observații constă valoarea psiho-antropologică majoră a acestui jurnal: descrierea felului în care individul intră în osmoză cu semenii, devenind (parte a unui) trup comun.
„Plutonul este un organism, iar eu sunt unul dintre organele lui.”
Alte puncte de interes antropologic sunt relațiile interetnice, tribalizarea și solidarizarea concentrică până la pactizarea tacită a tuturor împotriva ofițerilor; precum și sumedenia de ritualuri ale masculinității „care l-ar fi făcut până și pe Homer să se rușineze”. Nu lipsește obsesia corporalității, amorsată în primele două părți ale volumului și maturată pe deplin în cea de-a treia.
Un episod pe placul bookaholicilor este cel al lecturilor de cărți împrumutate, până la tocirea cvasi-completă a paginilor, un deliciu solitar care aduce alinare și umanitate în bezna garnizoanei.
În concluzie: o carte a experiențelor-limită din „Edenul concentraționar”, o lectură care zdruncină confortul și descoperă extreme nebănuite ale umanității.
Pod’iom la lectură, tovarăși! 🙂
Cumpără cartea din librăria online Cărturești! Ai un discount special Bookaholic – 15% reducere dacă introduci codul 0ADYT44K atunci când faci comanda, la check out.
