Bookaholic

Puiu Ozias, un om care a împlinit o sută de ani, este o mină de aur arhivistică. Împărtăşind fapte care interesează istoria, bătrînul retrăieşte, cu un amestec de cinism şi suavitate, întîmplări din viaţă: iubirea distrusă de laşitate, loialitatea şi prietenia măcinate de trădare, acte de eroism sabotate de jocuri de putere. Pe de altă parte, Vladimir Vasiliu, medic psihiatru, director în perioada socialismului al ospiciului de la Răstoaca Melcilor, este în conflict cu unul dintre bolnavii săi, Laban, un rege neîncoronat al azilului, admirat şi temut. Laban – care a intervenit tragic şi în viaţa lui Puiu Ozias – face legătura între două lumi, dinlăuntrul şi din afara zidurilor; el este în acelaşi timp duşmanul şi prietenul doctorului. Poveştile împletite ale lui Ozias şi Vasiliu alcătuiesc o tulburătoare „arhivă a trădării şi a mîniei”. Mica şi marea istorie sînt atrase deopotrivă într-un dans mortal.

„Arhiva trădării şi a mâniei este o poveste cu multe ramificaţii, comedia tragică, uneori grotescă, a unui secol de sînge şi de ruşine în care glorioşi apar numai învinşii.” (Ion Vianu)

„Arhiva trădării şi a mâniei” va fi lansată la Bookfest 2016, sâmbătă, 4 iunie, de la ora 15.00. Invitați: Simonei Sora şi Radu Vancu. Moderator: George Neagoe.

„Arhiva trădării și a mâniei”, de Ion Vianu – fragment

Colecţia Fiction Ltd.
Editura Polirom
Ediţia a II-a, cartonată

O sirenă sună‑n poarta Răstoacei. E noapte. Nicio mişcare, nicio reacţie. Trebuie să ne închipuim – n‑au fost martori, ima­ginaţia e cel mai bun martor – o Salvare stropită de noroi, cu farurile pe moarte, sunând în poarta Melcilor. Pe pereţii de tablă ai maşinii, dinăuntru, se aud lovituri înfundate. Maşina s‑a oprit, epuizată, în faţa porţii, dansează sub paşii animalului închis între pereţii metalici. Şoferul scoate capul pe geam. Strigă:

— Deschide!

Trebuie să ni‑l închipuim pe insul acela, grăbit să isprăvească penibila‑i misie, îngrozit deodată că s‑ar putea eterniza la poarta iadului aceluia mărunt, în magiunul nopţii. Ar trebui să fie, după zvâcniturile din Salvare, un rinocer, o fiinţă nemaivăzută pe meridianul nostru, unde fiarele sunt cam mediocre. Trebuie să ne închipuim un orologiu inexistent, roţile unui mecanism cosmic scârţâitor şi rece, încetineala unui univers adormit, a unui demiurg înţepenit de lene şi somn, pentru a reuşi să înţe­legem cum ajung strigătul acela de panică din gâtlejul şoferului, micile seisme ale presupusului mare erbivor turbat la creierul unui paznic de noapte înţuicat, rostogolit, făcut scoică‑n manta, cum ajunge vibraţia să se prefacă în senzaţie, senzaţia în alarmă, alarma‑n conştiinţă, conştiinţa datoriei că trebuie să se trezească; asupra acestui punct vreau să insist ca asupra unei culmi a minunii. Să se trezească şi să meargă buşind prin clisa aleii Parcului, bodogănind, să întrebe, prudent şi răstit, ce se‑ntâm­plă. Şi să deschidă poarta, care de altfel nu e încuiată, nu a mai fost de mult şi nu va mai fi, cârligul fiind furat şi neînlocuit, să deschidă cu resemnarea unui soldat care execută ordinul. Canaturile scârţâie lugubru (deşi nu e nicio ureche să le audă şi nici lugubrul nu e un concept care să aibă priză aici) pentru a face loc maşinii care ambalează, introducând în liniştea nop­ţii melceene pentru a nu ştiu câta oară fenomenul Ionuţ.

Cu resemnarea eroică cu care pompierii dau în lături poarta unui antrepozit de muniţii care a luat foc, paznicul şi şoferul deschid poarta dubei, în fundul căreia se găseşte rinocerul. Rinocerul cu faţă umană. Omul Ionuţ, Bufniţa. Lanterna miliţi­enească pe care au aprins‑o nu poate să lumineze decât umbra agitată pe care mişcările fantastice – ale lui şi ale celor care au intrat în joc – le proiectează pe pereţii maşinii. Umbra unei flăcări. Parlamentările nu pot folosi la nimic. Şoferul, paznicul, tanti Miţa… altcineva nu se prezintă prin jur… s‑a alcătuit o falangă. Un trup cu multe braţe saltă pe podeaua Salvării, se târăşte, se încolăceşte în jurul picioarelor, blochează genunchii, se agaţă de pumnii ce încearcă să lovească… deodată, rezistenţa cedează. Rinocerul renunţă să se mai zbată. S‑a înmuiat, a devenit de ceară. Nu mai urlă. Murmură: „Stai, că mă dau jos“, se apleacă să adune un papuc care i‑a ieşit din picior. E o linişte de se aude curgând Ţuţuiul. Cortegiul se pune în mişcare, cu Ionuţ căznit în lanţuri virtuale, în timp ce în uşa care s‑a dat la o parte (uşa meschină cu un singur canat) a conacului se vede trupul de piramidă asimetrică al lui Moaşeşefă, autori­tara hernie inghino‑scrotală ambulantă. Finita la commedia.

Astfel de sosiri ale lui Ionuţ la Răstoaca se numără cu zecile. De fiecare dată au pornit în apartamentul doamnei Atanasov. Văduva actorului a telefonat la Salvare, unde cazul e cunoscut. Iar a bătut‑o! Cu sprijinul miliţiei, tânărul poet va fi suit în ambulanţă. Un nou ciclu poate să înceapă.

În urmă cu o lună (sau două săptămâni sau un an), Ionuţ a venit acasă de la Melceşti. „La cererea familiei.“ Asta înseamnă că doamna Atanasov i‑a dat semnătură medicului‑şef Vladimir Vasiliu că‑şi ia răspunderea şi obligaţia etc. etc.

Din vastul apartament cu ferestrele spre Cişmigiu, vecină cu F., rămas de pe vremea când trăia actorul (personajul acela fabulos de comedie, clovnul trist, artist al Poporului!), familia Atanasov ocupă numai o cameră, e drept, cea mai frumoasă, fostul salon, cu vedere spre grădină. De câte ori tanti Florica, ruda din provincie a decedatului, care s‑a instalat acolo în numele unor nedovedite, implicite drepturi de moştenire de la Atanasov, de câte ori Florica nu i‑a spus mamei că Ionuţ ar trebui să doarmă pe culoar, fie şi într‑un pat de campanie, în bucătărie, nu cu ea în cameră! De fapt, cu ea în pat. În care pat Ionuţ, atunci în vârstă de cinci ani, a intrat în seara când trupul neînsufleţit al marelui comediant a fost transportat din apartament – şi chiar din patul acela – la Morgă (criză cardiacă). A intrat pentru a nu mai ieşi. Ionuţ a fost la şcoală; Ionuţ a încercat câteva studenţii, meserii, a luat lecţii de chitară, a fost în tabere de vară sau de iarnă; dar în mintea lui nu a ieşit niciodată din patul mamei. Nici fizic n‑a ieşit. Evadările au fost scurte. Sărace, urmate de oarba dorinţă de a reveni în patul de acasă sau cel puţin în încăperea în care, dimineaţa – ah, dimi­neţile acelea cenuşii, în care doamna Atanasov îşi trage ciorapii de mătase ca un leşin dintr‑un poem de Blecher – îşi dă cu ruj, încreţeşte ochii din ce în ce mai cercănaţi în oglinda leproasă. Va afla cineva mânia lui Ionuţ de a se şti atât de neieşit din trupul acela, pe care, de la o vreme, o bucată mare şi grea de vreme, a început să‑l urască, al mamei? Ca o întunecată căutare a întoarcerii disperate în sânul mamei.

Despre Ion Vianu

Ion Vianu s-a născut în 1934 la Bucureşti. Psihiatru prin formaţie, a emigrat în Elveţia în anul 1977, după ce s-a exprimat public, în ţară, împotriva regimului comunist. Publicist politic în exil şi, după 1989, eseist, romancier, memorialist, este un martor şi un raportor al secolului prin care a trecut. La Editura Polirom a mai publicat: Amintiri în dialog (împreună cu Matei Călinescu, 1998, 2005), Blestem şi Binecuvîntare (2007), Investigaţii mateine (2008), Exerciţiu de sinceritate (2009), Amor intellectualis. Romanul unei educaţii (2010, 2011), Apropieri (2011), Frumuseţea va mîntui lumea şi alte eseuri (2015).