Bookaholic

Arsă de vie a fost tradusă în zeci de limbi şi publicată în milioane de exemplare în întreaga lume.

Născută într-un sat din Cisiordania, Souad află repede că, în lumea tradiţională în care trăieşte ea, să fii fată este un blestem. Băieţii merg la şcoală, fetele nu. O fată trebuie doar să muncească şi să-şi facă rugăciunile. Dacă iese cîtuşi de puţin din cuvîntul tatălui, va fi bătută fără milă. O fată e mai puţin importantă decît un animal: dacă o familie are deja destule fete, cele care sînt în plus pot fi omorîte la naştere… La şaptesprezece ani, Souad se îndrăgosteşte de un bărbat despre care nu ştie mai nimic, dar care ar putea fi eroul ce o va elibera din robia tatălui ei. Visînd la iubire şi căsătorie într-o societate unde bărbaţii au toate drepturile, iar femeile doar îndatoriri, ea se îndreaptă fără să-şi dea seama spre catastrofă. Pentru că rămîne însărcinată şi îşi dezonorează astfel familia, cumnatul ei primeşte sarcina de a o pedepsi dîndu-i foc. Salvată de colaboratoarea unei fundaţii umanitare, Souad ajunge în Franţa, unde începe o nouă viaţă şi unde îşi va face cunoscută povestea cutremurătoare.

„Cu ani în urmă am întîlnit fete care veneau de departe, ca şi mine. Sînt ţinute ascunse. O tînără care nu mai avea picioare, agresată de doi vecini care au legat-o şi au aruncat-o sub tren. O alta pe care tatăl şi fratele ei au vrut să o ucidă cu lovituri de cuţit şi pe care au aruncat-o într-o pubelă. O alta pe care mama şi fraţii ei au aruncat-o pe fereastră: este paralizată. Şi celelalte despre care nu se vorbeşte, care au fost găsite prea tîrziu, moarte. Cele care au reuşit să fugă, dar au fost prinse în străinătate: sînt moarte. Cele care au putut scăpa la timp şi se ascund, cu sau fără copii, virgine sau mame.

N-am întîlnit o femeie arsă ca mine – nu au supravieţuit. Iar eu mă ascund şi acum, nu-mi pot spune numele, nu-mi pot arăta chipul. Nu pot decît să vorbesc – este singura armă pe care o am.”

„Arsă de vie”, de Souad împreună cu Marie-Thérèse Cuny – fragment

Traducere de Oana Cătălina Popescu
Editura Polirom
288 p.

Atunci, a doua zi, m-am purtat ca şi când nu aş fi auzit nimic. Eram în alertă, dar nu credeam că se va întâmpla cu adevărat. Apoi iar mă apuca tremuratul şi credeam că se va întâmpla. Singurele întrebări erau când şi unde. Asta nu se putea face imediat… de altfel, Hussein plecase. Şi nu puteam să-mi imaginez că vrea să mă omoare!

Maică-mea mi-a spus în ziua aceea, pe acelaşi ton ca de obicei:

— E timpul să speli rufele, taică-tău şi cu mine mergem în oraş.

Am înţeles ce urma să se întâmple. Plecau de acasă, aşa cum le spusese Hussein.

Când mi-am reamintit recent de dispariţia surorii mele Hanan, mi-am dat seama că fusese la fel. Părinţii ieşiseră, fetele erau singure în casă cu fratele lor. Singura diferenţă în ceea ce mă priveşte era că Hussein nu se afla încă acolo. Am privit curtea; era mare, pavată în parte, iar în rest, acoperită cu nisip. Jur-împrejur, un zid ce avea deasupra un grilaj metalic mult prea înalt, cu ţepi. Şi într-un colţ, poarta cenuşie, metalică, cu partea dinspre curte netedă, fără încuietoare sau cheie, cu un singur mâner pe exterior.

Sora mea Kainat nu spală niciodată rufele cu mine, nu e nevoie să fim două.

Nu ştiu ce treabă i s-a cerut să facă, nici unde se găseşte cu surorile cele mici. Nu mai vorbeşte cu mine. Doarme lângă mine, întoarsă cu spatele de când am încercat să fug la mătuşa mea.

Mama aşteaptă să strâng rufele pentru spălat. S-au adunat multe pentru că de obicei nu spălăm decât o dată pe săptămână. Dacă încep pe la două sau trei după-amiază, nu voi termina înainte de şase seara.

Mă duc mai întâi să iau apă de la fântână, tocmai în fundul grădinii. Aşez lemnele pentru foc, pun vasul cel mare deasupra şi torn în el apă până ce-l umplu pe jumătate. Şi mă aşez pe o piatră, aşteptând să se încălzească apa.
Părinţii mei ies pe poartă, pe care o încuie cu cheia de câte ori pleacă.

Eu sunt în partea cealaltă, în curte. Aţâţ jăraticul încontinuu. Focul nu trebuie să slăbească, apa trebuie să fie foarte fierbinte pentru muiatul rufelor. Apoi voi freca petele cu săpun cu ulei de măsline şi mă voi duce iarăşi la fântână pentru apa de limpezit.

E o muncă grea şi obositoare pe care o fac de ani întregi, dar în acest moment este deosebit de chinuitoare pentru mine.

Stau acolo, desculţă, aşezată pe piatră, într-o rochie de pânză cenuşie, obosită de atâta frică. Nici nu mai ştiu de cât timp sunt însărcinată, cu frica asta în pântece. Mai mult de şase luni, în orice caz. Privesc din când în când poarta, care se află tocmai în fundul curţii imense. Mă fascinează.

Dacă vine, nu poate intra decât pe acolo.

Deodată, aud poarta trântindu-se. El e acolo, vine spre mine.

Revăd aceste imagini după douăzeci şi cinci de ani ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc. Sunt ultimele imagini din viaţa mea de dinainte, acolo, în satul meu din Cisiordania. Le revăd cu încetinitorul, ca în filmele de la televizor. Îmi revin neîncetat în faţa ochilor. Aş vrea să le şterg de îndată ce apare cea dintâi, dar nu mai pot opri filmul. Când poarta se trânteşte, e prea târziu să-l mai opresc, simt nevoia să revăd acele imagini, pentru că încerc şi acum să înţeleg ceea ce nu am priceput atunci: cum a făcut? Oare aş fi putut să scap dacă aş fi înţeles?
El înaintează spre mine. E cumnatul meu Hussein, în ţinută de lucru, nişte pantaloni vechi şi un tricou. Ajunge în faţa mea şi-mi spune zâmbind:

— Salut, cum îţi merge?

Ţine în gură un fir de iarbă pe care-l mestecă, zâmbind mereu.

— O să mă ocup de tine.

Zâmbetul acela… spune că se va ocupa de mine, nu mă aşteptam la aşa ceva. Zâmbesc şi eu puţin, pentru a-i mulţumi, fără să îndrăznesc să scot vreun cuvânt.

— Ai o burtă cam mare, ce zici?

Plec capul. Mi-e ruşine să-l privesc. Plec şi mai mult capul, fruntea îmi atinge genunchii.

— Ai o pată acolo. Ai pus henna pe ea anume?
— Nu. Mi-am dat cu henna pe păr, n-am făcut-o anume.
— Ai făcut anume, ca să o ascunzi.

Mă uit la rufa pe care tocmai o limpezeam; mâinile îmi tremură.

Este ultima imagine fixă şi lucidă. Rufa aceea şi mâinile mele care tremură. Ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el sunt: „Ai făcut anume, ca să o ascunzi”.

El nu mai spunea nimic; eu ţineam capul plecat de ruşine, puţin uşurată că nu-mi mai pune alte întrebări.

Deodată am simţit ceva rece curgându-mi pe cap. Şi imediat focul era pe mine. Am înţeles că era vorba de foc şi filmul se accelerează, totul curge foarte repede în imagini. Încep să alerg desculţă prin grădină, îmi dau cu pumnii în cap, ţip şi simt cum rochia fâlfâie în spatele meu. Oare focul mi-a cuprins şi rochia?