Sorj Chalandon – prezent la Bookfest în iunie, cu ocazia publicării în limba română a romanului său Le quatrième mur (Grasset & Fasquelle, 2013)/ Al patrulea zid (traducere de Doru Mareş, Humanitas Fiction, 2014), care a obţinut Prix Goncourt des lycéens (2013) şi Premiul Liste Goncourt – Le Choix roumain – a fost multă vreme jurnalist la cotidianul Libération, iar apoi, din 2009, la săptămânalul satiric Le Canard enchaîné.
Sorj Chalandon a fost mulţi ani reporter de război – în Liban (din 1981 până în 1987), în Irlanda de Nord – şi în romanul Al patrulea zid încearcă să pună în pagină experienţele cutremurătoare ale războiului din Liban. Aşa cum a mărturisit la dezbaterea organizată la Bookfest – la standul Institutului Francez din Bucureşti (la care am participat, alături de editoarea sa, Denisa Comănescu, de scriitoarea Gabriela Adameşteanu şi de traducătorul său, Doru Mareş) –, tot ceea ce ţine de domeniul sentimentelor, al subiectivităţii proprii, al emoţiilor nu poate intra în relatarea jurnalistică – aici a corespondenţelor de război –, ci într-un alt fel de relatare, de scriere, aceea literară, de ficţiune. În carnetul său de reporter, a povestit Chalandon, pe pagina dreaptă trecea informaţiile pentru corespondenţele sale jurnalistice, în vreme ce pe pagina din stânga nota tot ceea ce simţea, ceea ce gândea, ceea ce vedea la faţa locului (scene teribile) în acele zile de război.
La standul Institutului Francez, de la stânga la dreapta: Doru Mareş, Denisa Comănescu, Gabriela Adameşteanu, Sorj Chalandon, Cătălin Raţă (translator), Adina Diniţoiu
Aşa se face că materia paginilor din partea stângă a carnetului au trecut în acest roman, scris, iată, la mulţi ani după încheierea războiului civil din Liban, dar care a lăsat în mintea şi în viaţa autorului urme adânci. Scriind un roman despre maşina infernală a războiului – care e una universală, în fond, în ciuda spaţiilor diferite de desfăşurare ori a tehnologiei mai mult sau mai puţin dezvoltate la care se recurge –, Chalandon reflectează de fapt nu numai asupra puterii iraţionale, incontrolabile a acestei maşini de a înghiţi, de a cuprinde în angrenaj individul, ci şi asupra puterii artei în faţa acestei maşini. Căci protagonistul cărţii, regizorul Georges, fost student militant, gauche-ist în tinereţe, îi promite prietenului său Samuel Akounis (un evreu grec care făcuse închisoare în vremea dictaturii Coloneilor din Grecia), pe patul de moarte, că va monta Antigona lui Jean Anouilh în Liban, în zona neutră, cu actori aparţinând tuturor părţilor combatante.
Sorj Chalandon, la Bookfest
Sigur, a monta Antigona lui Anouilh în zona de război nu înseamnă, în nici un caz, a aduce pacea – de asta sunt conştienţi şi protagonistul (pe urmele prietenului său muribund, el însuşi regizor, nu numai revoluţionar), şi actorii, şi cei care-i ajută să organizeze, practic, acest eveniment (oficialităţi, persoanele de contact, şoferul de taxi personal al lui Georges, care-l conduce în zonele de conflict). Nu înseamnă decât a obţine un răgaz, un moment de acalmie, două ore de încetare a focurilor pe toate fronturile (palestinieni, israelieni, şiiţi, druzi, creştini), în numele artei. Or, la capătul unor tribulaţii la limită – Georges e pândit de moarte la orice colţ de stradă din Beirut –, după întâlnirea cu actorii şi tentativele de repetiţii, montarea live nu va avea loc… Atacat de un tanc, taxiul în care se află Georges şi şoferul său ia foc, iar cei doi nu vor avea cale de scăpare. În faţa necruţătoarei şi incontrolabilei maşini de război, arta este, în cele din urmă, o utopie. Chalandon pune în chestiune, în felul acesta, chiar limitele artei (literatura, teatrul etc.): faţă în faţă cu războiul – care scoate la iveală comportamente, reacţii, aspecte nebănuite ale psihicului uman –, arta se poate dovedi o utopie tragică. Pe urmele unui umanism clasic, să-i spunem, Georges a încercat să apeleze la mijloacele artei – ale teatrului – în numele libertăţii, toleranţei, păcii, însă a eşuat. Aşa cum au eşuat toate personajele tragediei lui Sofocle, rescrise de Jean Anouilh.
Deşi Chalandon a vrut să facă un roman de război à la lettre, fără edulcorări ori patetisme – care sunt departe de fraza puternică şi vibrantă a scriitorului francez! –, Al patrulea zid nu este un roman sec, cu un stil neutru, ci dimpotrivă, unul tulburător, cu inflexiuni poetice şi construit în jurul a două mari metafore: pe de o parte, metafora piesei lui Anouilh, a Antigonei, iar pe de alta, metafora celui de „al patrulea zid”. Cea dintâi trimite la soarta tragică a celei care a îndrăznit să conteste autoritatea, legea cetăţii (porunca regelui Creon, unchiul său), iar a doua la un termen specific limbajului dramatic: „le quatrième mur”, în româneşte „al patrulea perete” (traducătorul a preferat termenul „zid” pentru rezonanţa lui tragică mai puternică), marchează, în jargonul teatral, o delimitare imaginară între scenă şi public, între actor şi spectator.
Metaforic vorbind, în clipa în care Georges a transgresat zona de siguranţă a scenei, a piesei sale de teatru, mutând-o pe terenul zonei de conflict, el a fost pierdut. Finalul cărţii – cu Georges traversând garajul în care se refugiase iluzoriu, în urma exploziei taxiului, pătrunzând în raza mitralierelor – este el însuşi unul de tragedie, una a vremurilor moderne: „Georges a căzut de două ori. S-a ridicat. S-a izbit de o grindă aruncată de-a latul. După care a ajuns la uşa garajului. A trecut prin al patrulea zid, cel care îi apără pe cei vii.
Şi aşa l-a ajuns moartea. Cu tichia (kipa evereiască a lui Samuel, n.m.) pe cap şi cheia în mână”.
Al patrulea zid e o carte tulburătoare, scrisă cu forţă, o carte neliniştitoare, ce reuşeşte să se apropie de zonele obscure ale umanului – văzut ca simplu individ (Samuel Akounis, Georges) ori ca grup, colectivitate (autorul nu condamnă şi nici nu dă dreptate vreuneia dintre părţile implicate în conflict). Prin cartea lui, Chalandon a mărturisit că a vrut, pur şi simplu, să dea seamă de nişte evenimente, să depună mărturie, fără să condamne, fără să ofere răspunsuri, ci doar să se apropie de acea „zonă gri” (nu albă, nu neagră) a sufletului uman (l’âme grise, cum i-a spus el), care uneori poate duce la războaie şi alteori la artă.
Sorj Chalandon, Al patrulea zid, traducere din franceză şi note de Doru Mareş, Editura Humanitas Fiction, colecţia „Raftul Denisei”, 2014, 276 p.
