
De Peca Ștefan ați auzit deja. A scris unele dintre cele mai tari piese de teatru românești ale anilor 2000 (New York Fuckin’ City, The Sunshine Play, The Complete Truth about the Life and Death of Kurt Cobain, România 21, Sfântul din Sfântul Gheorghe etc.), majoritatea punând sub lupă problemele acute ale realității. Pentru că le vrea experinețe de neuitat pentru public, Peca își documentează la sânge piesele (interviuri, diferite metode de cercetare etc.), imaginând apoi unghiuri inedite de abordare. Îi place să colaboreze cu teatre independente, își gândește proiectele în funcție de spectator, pe care se străduiește să-l pună mereu într-o relație vie cu actorul. Vede experiența teatrului ca pe o cutie magică, care oferă spectatorilor „indicii urgente și întrebări cu privire la starea lor”.
Magice îi par și cărțile, în care caută imaginație și puncte de vedere unice. În adolescență ajunsese să citească câte un volum pe zi, acum citește mai rar pentru că timpul este dedicat scrisului și repetițiilor din teatru. Cum vede el experiența cititului, ce așteptări are de la o carte, ne povestește în câteva cuvinte mai jos:
Am început să citesc la 6 ani, tatăl meu a ținut foarte mult să mă învețe să scriu și să citesc înainte să ajung la școală. A început citindu-mi cărți, eu întrebându-l multe lucruri. Vizualizam poveștile împreună, le discutam. La un moment dat, am început să inventez eu povești și să i le spun lui tata și era clar că mie nu-mi ajunge doar să citesc povești, ci aveam nevoie să creez povești. Am învățat să citesc pe două dintre cărțile mele preferate – pe care mi le citea el – „Fabulele” lui Lev Tolstoi și „Aventurile lui Habarnam” de Nikolai Nosov. După ce am învățat să citesc, cărțile au ajuns un fel de refugiu până la terminarea liceului. Citeam mult, ajunsesem să termin un volum într-o zi și să citesc în fiecare zi. Am prins cumva și o perioadă – sfârșitul anilor ’80, începutul anilor ’90 – în care nu erau foarte multe opțiuni. Nu mă uitam la televizor, cred că abia în 1993 au intrat televiziunile prin cablu. Nu eram foarte sociabil, nu mă jucam foarte mult pe afară. Stăteam destul de mult în casă în afara orelor de școală, citeam și ascultam muzică. Am câteva cărți care cred că mi-au schimbat, la diferite vârste, direcția. „Don Quijote de la Mancha”, „Alice în Țara Minunilor”, volumele de „Teatru” ale lui Eugen Ionesco, pe care le-am citit în clasa a VIII-a. Și cred că cel mai mult „Ulise” de James Joyce – am citit prima dată cartea asta în clasa a IX-a, apoi am recitit-o până am ajuns să pot s-o citesc și în original. E o carte care mi-a deschis mintea în câte posibilități ai să spui o poveste. Cred că și în ziua de azi „Ulise” are un rol enorm în cum scriu teatru, în cum îmi deschid imaginația, în cum spun o poveste – am avut mare noroc să dau de „Ulise” la vârsta potrivită.
Nu știu dacă am anumite așteptări de la o carte în afară de a mă transporta într-o lume diferită, o lume nouă la care nu mă gândeam sau dacă mă gândeam n-am ajuns s-o cunosc. Și cred că am așteptarea ca cine scrie, autoarea sau autorul, să fie original, autentic. O „voce” unică, cu un punct de vedere special. Și multă imaginație.
Pe cât de mult am citit înainte să încep serios să scriu și să lucrez în teatru – adică în jur de 19, 20 de ani –, pe atât de mult mi-am rărit perioadele în care citesc acum. Cumva mi-am impus să nu citesc atunci când scriu – și scriu destul de mult. Sau mi-am ordonat prioritățile în funcție de interesul pe care îl am atunci când îmi pregătesc o piesă: citesc foarte mult despre un subiect, preferabil ceva dintr-o zonă la care nu am avut acces înainte. Așa că relația mea cu cărțile în ultimii 15 ani e mult mai „utilitară”. Timpul meu de citit a scăzut din cauza timpului pe care îl ofer scrisului și apoi repetițiilor în teatru. Călătoresc foarte mult cu meseria mea, trăiesc aproape o viață nomadă. Dar atunci când am o pană de inspirație, remediul cel mai bun e să las totul și să citesc cât mai mult. În sensul ăsta, cărțile îmi dau foarte mult combustibil. Îmi iau timp și nervi când sunt proaste, dar atunci mă pot opri foarte simplu din citit.
Nu am o carte-fetiș pe care să o recitesc constant. Poate am muzica la care mă întorc mereu, structuri muzicale – care sunt foarte aproape de structurile dramatice. Mă „enervează” cărțile dogmatice, de orice fel, cărți care prezintă adevăruri „absolute”, care nu lasă loc spiritului critic. Și la fel mă enervează cărțile simpliste, care spun povești banale și nu au deloc imaginație sau stil.
Am scris patru cărți până acum. Două de proză scurtă, un mini-roman și o carte de poezie. Plus încă una de proză scurtă neterminată. Dar am și cărți publicate cu piesele de teatru. Mi-ar plăcea să scriu la un moment dat un roman, dar la felul în care arată lucrurile acum, nu știu dacă voi avea timpul ăsta în următorul deceniu. Pe de altă parte însă, cred că mai am încă foarte multe de spus în scrisul dramatic, așa că voi continua să scriu piese de teatru și scenarii de film. Și este posibil ca piesele mele să mai apară în volume, mi-ar plăcea să am o antologie publicată la un moment dat.
Surse foto: library.buffalo.edu, emotionaltheatral.wordpress.com