Publicat în limba germană, în 1997, romanul Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi, de Herta Müller este, la fel ca majoritatea cărţilor sale , o autoficţiune, dar nu neapărat în sensul francez al termenului, de autoexpunere într-o stilistică simili-psihanalitică sau de angrenaj narativ menit să discrediteze autobiografia ca practică textuală a sincerităţii. Romanele ei sunt autoficţiuni în măsura în care sunt şi cărţile unor Philip Roth, J. M. Coetzee sau Amos Oz: poveşti scrise la persoana I, cu numeroase „ticuri” autobiografice, mizând şi întreţinând o ambiguitate în interiorul relaţiei dintre autor şi naratorul-personaj. Un fel de romane autobiografice într-o epocă în care acest gen nu se mai poate „vinde” cu inocenţa de odinioară.

Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi, de Herta Müller, păstrează şi convenţiile, şi subiectul celorlalte romane ale sale: ficţionalizarea (prin învelirea într-o stilistică atent desenată, ritmată, gândită cumva geometric, în logica poeziei) a unei experienţe-limită, şi anume persecuţiile la care e supusă de către Securitate o tânără în România ultimilor ani de comunism. Mai mult decât o autoficţiune – gen etichetat ca nombrilist, narcisist, autocentric –, romanul Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi este o mărturi(sir)e cu valoare universală despre răul (de oricare ar fi el) totalitarist. Deşi formată în spiritul Grupului de Acţiune Banat (din care nu face parte propriu-zis, dar de care e apropiată), fiind mai curând o militantă decât o evazionistă, Herta Müller demască răul într-o manieră diferită de Soljeniţân, de pildă. În locul abordării critice frontale, zgomotoase, autoarea născută în Banatul şvăbesc a preferat o soluţie „indirectă”, discretă, dar cu atât mai eficientă. Nu despre o alegorie e vorba, deşi formulările poetice, metaforizante, virând spre suprarealism, ci de o soluţie narativă radicală – un amestec experimental (în siajul „oulip”-iştilor şi al prietenului său Oskar Pastior) de proză şi poezie, luând, uneori, forma colajului literar. Dominant în această formulă literară unică, transformată în brand de Herta Muller, este gestul dislocării: dislocarea sensului până la completa insolitare, dislocarea familiarului care se transformă în straniu şi chiar în fantastic, dislocarea epicului din rama convenţiilor sale etc.

La fel ca pentru autorii „canonici” de autoficţiuni (Doubrovsky, Annie Ernaux, Angot), adevărul nu înseamnă consemnarea cuminte, reportericească a faptelor (biografia eroinei povestitoare chemată la anchete de maiorul Albu), ci tensiunea uriaşă venită din decupajele subiective ale subconştientului, care selectează şi subliniază întotdeauna semnificativul. Răul demascat de Herta Müller, în toate cărţile ei, nu e răul strident, colorat până la limita kitsch-ului, ci un rău cenuşiu, fără chip, care nu-ţi zboară creierii teatral, cu mult sânge în recuzită, dar îţi distruge, în schimb, toate reperele, folosindu-se de frici, anxietate, nebunie. Cotidianul se consumă sub presiunea acestei ameninţări cu care, de altfel, romanul se încheie: „Ha, ha, să nu înnebuneşti”.  La fel ca în Kafka, desele convocări în biroul maiorului Albu ajung să ocupe toată viaţa interioară a eroinei care nu se mai simte „altceva decât chemată”: „Azi dimineaţă m-aş fi putut gândi la floareasoarelui şi am şi făcut-o, dar să uit că sunt chemată la ora zece fix tot n-am putut. De când ceasul a ticăit chemat, chemat, chemat, a trebuit să mă gândesc la maiorul Albu, înainte chiar de a mă fi gândit la mine şi la Paul. Azi, când Paul a tresărit, eu eram deja trează. Când fereastra s-a făcut gri, eu deja văzusem pe tavan mare de tot gura lui Albu, vârful roz al limbii din spatele dinţilor de jos şi auzisem vocea batjocoritoare: — Nu te pierde cu nervii, abia începem”.          

Cu o tramă ceva mai vizibilă decât celelalte romane ale sale, >Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi, de Herta Muller,spune povestea unei tinere recăsătorite a doua oară, care lucrează într-o fabrică de confecţii, în timpul regimului comunist. Visând la o viaţă mai bună în Occident, femeia strecoară în buzunarele pantalonilor pregătiţi pentru export în Italia zece bileţele cu numele şi adresa ei, plus mesajul „ti aspetto”. Primul care avea să răspundă SOS-ului ei va fi alesul, cel cu care se va căsători şi va fugi în lumea liberă. Demascată, femeia scapă doar cu o mustrare, dar colegul ei Nelu, cu care avusese o aventură într-o delegaţie, îi înscenează un episod similar, scriind alte bileţele pentru  pentru exportul în Suedia cu următorul mesaj: „salutări din dictatură”. Consecinţa: tânăra e dată afară, după care încep desele convocări în biroul „maiorului Albu”.

Rama acestei poveşti, dar şi a altora în care sunt antrenate şi restul personajelor, este un uriaş monolog interior, care se întinde (în maniera Joyce) pe durata unei călătorii cu tramvaiul spre întâlnirea cu mairoul de la Securitate. Călătoria poate fi interpretată deopotrivă ca o descindere în abis (tipic psihanalitică, în măsura în care citim textul şi ca pe o formă de terapie) şi ca o metaforă a trecerii lente a României prin experienţa comunismului sau ca o călătorie fără întoarcere spre beciurile comuniste. În firul obiectiv, realist al călătoriei, format din frânturi de imagini ale unei Românii cenuşii, amestecate cu gesturile celorlalţi călători, se inserează dezordonat, aşa cum ies la suprafaţa conştientului, fragmente din viaţa naratoarei (care, la fel ca în restul romanelor Hertei Müller, nu are nume): căsnicia ei bizară, pasivă, dar cumva liniştitoare, cu alcoolicul Paul, povestea prietenei ei Lilli, împuşcată în timp ce încerca să treacă ilegal graniţa, împreună cu iubitul ei, un colonel de şaizeci şi şase de ani, deportarea bunicilor în Bărăgan, despărţirea de primul soţ al cărui tată fusese tocmai călăul bunicilor ei etc.

Toate aceste mici nuclee epice, narabile, la rigoare, contrabalansează pasajele intens poetice care abundă în roman, dându-i un ritm aparte: „Când mă-ntorc acasă de la in terogatoriu, îmi pun pe mine bluza gri. Ea se numeşte bluza care încă mai aşteaptă. E de la Paul. Desigur că am îndoielile mele din cauza acestor nume, dar deocamdată nici n-au stricat, nici măcar în zilele în care n-am fost chemată. Bluza care încă mai creşte mă ajută pe mine, iar bluza care încă mai aşteaptă poate că-l ajută pe Paul. Spaima lui pentru mine se întinde până-n tavan, la fel ca a mea pentru el atunci când stă în apartament şi aşteaptă şi bea sau când e în oraş într-un turneu de beţie. E mai uşor când trebuie tu să pleci, când duci cu tine spaima şi laşi norocul acasă şi eşti aşteptat de către celălalt. Să stai acasă şi să aştepţi întinde timpul până la rupere şi duce spaima până la maxim”.

Literatura Hertei Müller nu te poate lăsa indiferent. Poate să îţi placă sau să-ţi displacă, dar cu siguranţă te modifică, schimbă ceva din tine. Are impactul adânc pe care-l are poezia, lucrează cu emoţiile şi puterea discursului ei. Combinând un radicalism formal (uneori, deconcertant şi obositor) cu un mesaj politic sonor, cărţile ei sunt, în fond, mărturii ale unei experienţe concentraţionare, fiindcă a trăi într-un sistem opresiv înseamnă a trăi ca un prizonier. Ublieta comunistă nu e beciul, ci tocmai izolarea de care vorbea şi şi Hannah Arendt, specifică societăţilor totalitariste, în care omul e singur, e izolat de un sistem care îl controlează, subteran, dizolvându-i relaţiile cu ceilalţi şi hrănindu-l cu frică. Distopic şi surprinzător, Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi e un roman puternic despre cruzime, absurd şi singurătate. Incomod, dureros, dar memorabil. Memorabilă e şi traducerea Corinei Bernic care a făcut ca literatura Hertei Müller să sune ca şi cum ar fi fost scrisă direct în limba română.

Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi, de Herta Müller, editura Humanitas, 2014, traducere Corina Bernic. Cumpără cartea online de pe Cărturești.ro.

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Florina Pîrjol

Florina Pîrjol e critic literar (amator, zice ea!) și jurnalist cultural. A scris „Carte de identități” (Cartea Românească, 2014) și are în pregărire un volum despre intersecția dintre literatură și gastronomie. A publicat recenzii, cronici literare, interviuri, anchete, eseuri și articole de opinie în cele mai importante publicații culturale autohtone: „Cultura”, „Observator cultural”, „România literară”, „Dilema veche”, „Dilemateca”, „Cuvântul”, „Suplimentul de cultură” etc.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *