O carte pentru copii publicată luna trecută – “The Scarecrows’ Wedding“, scrisă de Julia Donaldson, o respectată autoare de literatură pentru copii – a fost, se pare, criticată de foarte mulți adulți pentru simplul fapt că face referire la fumat. O sperietoare de ciori-bărbat își aprinde, la un moment dat, un trabuc dând foc astfel unei sperietori de ciori-femeie pe care tocmai o curtase – cam asta ar fi treaba cu fumatul din cartea cu pricina. Cauză și efect foarte clare, spune criticul literar Philip Womack într-un material din “The Independent” – “fumatul îți dăunează ție și celor din jur” –, care susține că “literatura pentru copii nu ar trebui să filtreze obiceiurile proaste”. Motivul? Cei mici sunt capabili să facă ei înșiși acest lucru.
Pledoaria lui Womack – care e ferm convins că poveștile pentru copii trebuie să conțină referiri și la bine și la rău, doar așa ajungându-se la un mesaj moralizator – m-a făcut să mă gândesc la multele basme ale copilăriei mele, în care detalii horror condimentează viețile unor făpturi inimaginabil de frumoase și de pure. Le interzic acei comentatori propriilor copii să citească poveștile lui Andersen sau ale celor doi Grimm (pentru că tocmai la acestea mă refer când spun că sunt pline de elemente creepy)? Nu au citit ei înșiși astfel de basme? (În cazul ăsta ar fi o problemă). Sau dacă au citit, au rămas marcați pe viață? Mă îndoiesc. Rolul unei cărți pentru copii este, așa cum sugerează și Philip Womack, “de a binedispune, de a informa, de a descrie viața, de a dezvolta imaginația”.
Iar asta înseamnă, inevitabil, că o astfel de carte trebuie să conțină și referiri la rău, nu doar la bine. Nu cred că ajută pe niciun copil să-l îmbuibi cu chestii puritane în speranța că răul și urâtul nu i se vor revela niciodată. Poveștile bune, care expun și răul și binele, și frumosul și oribilul, sunt o cale sigură pentru cei mici de a înțelege cum stă treaba cu viața. Tocmai asta e partea frumoasă a cărților pentru copii: că explică ceea ce se întâmplă în lume prin exemple simple în care binele și răul se duelează cu un scop: ca cel mic să poată învăța o lecție. Așa cum poate învăța din cartea cu sperietoarea: cum că fumatul poate avea repercursiuni grave asupra ta și a celor din jur. Așa cum învață, cu siguranță, din poveștile lui Andersen și ale fraților Grimm, la care am ales să fac trimitere mai jos tocmai datorită acelor detalii horror, care au și ele rolul lor în construirea unui mesaj moralizator.
Iată câteva aspecte de acest gen:
Fetița cu chibrituri
Ce poate fi mai înduioșător decât că o fetița care, în ajunul Anului Nou, se-ncălzește la flacăra bețelor de chibrituri ajungând în cele din urmă să moară înghețată de frig? E o imagine crudă despre copii săraci, crescuți de tați bețivi și iresponsabili, care visează doar la căldură (iubire).
Flacără după flacără, chibriturile minuscule, i-au adus-o fetiței înapoi pe bunica ei dragă, care o smulge din gerul cumplit și o poartă cu ea, sus în ceruri. Fantezia e singura, așadar, care o ajută pe micuță să nu mai simtă acea realitate cruntă căreia nu-i putea face față singură și să treacă mai ușor în lumea îngerilor.
Soldățelul de plumb
Jucărie, jucărie, dar, ca în orice basm, și jucăria are viața ei. Povestea e țesută în jurul acestui soldățel de plumb care trece prin atâtea peripeții din momentul în care cade de la fereastra casei în care se afla și până în momentul în care, prin întâmplări spectaculoase revine în aceași casă. Sfârșitul lui este unul tragic: ajunge să ardă în flăcările focului în care un băiețaș l-a aruncat fără milă. Dar soldățelul moare fericit, alături de dansatoarea de care era îndrăgostit, care ajunge și ea în foc. (Soldățelul nici nu mai realizează dacă acea căldură pe care o simte este căldura focului sau cea a dragostei).
Hansel și Gretel
Curajoșii frățiorii care reușesc să păcălească o soartă potrivnică, au niște părinți ucigași. Sau, mă rog, o mamă ucigașă deși, la câtă slăbiciune arată bărbatul încât acceptă să-și lase copiii în mâinile morții, e și el la fel de ucigaș. Ideea poveștii nu e însă asta, ci aceea de a găsi – chiar în cele mai aprige condiții – soluții de a te salva, de a înfrunta răul, de a rămâne întreg.
Crăiasa zăpezii
Ce să mai spunem de această poveste, în care oglinda dracului, care o ridică tot mai sus, spre cer, se sparge în mii de cioburi ce pătrund în ochii și inimile atâtor oameni de pe pământ?! Brrr, sângeroasă imagine! Însă povestea lui Andersen e prea complexă și frumoasă ca să rămâi setat pe detalii de genul ăsta. “Crăiasa zăpezii” este despre cunoașterea de sine – o cunoaștere rece, științifică (cea a lui Karl), și una caldă, a sufletului (cea a lui Gretchen), dar și despre viața care te maturizează mai repede decât crezi și despre forța de a rămâne mereu copil.
Degețica
Minunata fetiță născută dintr-un bob de orz trece prin atâtea peripeții în care broscoi, cărăbuși și mai știu eu ce animale scârboase vor s-o facă soția lor. Spre finalul poveștii, Degețica e pe cale să se mărite cu “sobolul cel urâcios cu blană neagră”; fapt care ar fi transformat-o în prizoniera unui bărbat pe care nu-l iubea dar și a veșnicului întuneric de sub pământ, unde ar fi trebuit să locuiască de-atunci înainte. Nu poate să facă asta iar atunci când rândunica pe care-o salvase cândva îi propune să plece cu ea în țările calde, și deci spre un viitor mai bun, Degețica acceptă (așa ajunge să-și găsească în sfârșit iubirea, pe craiul florilor). Speranța poate fi, așadar, o armă de nădejde pentru cel mic și neajutorat.
Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici
Cumplita împărăteasă îl pune pe vânător să-i omoare fata vitregă și să-i aducă drept dovadă inima. Copiii nu percep acest detaliu ca pe o scenă sângeroasă, ca-n filmlele de groază, așa cum ne-am putea-o imagina noi, adulții. Copiii au o altă formă de reprezentare a răului. Forța lor imaginativă și puterea de a filtra ei înșiși binele le depășesc pe ale noastre așa încât ar fi stupid să spunem că o astfel de imagine nu avea ce să caute în povestea asta. Ar fi ca și cum ai anula creativitatea celor care scriu povești.
Cenușăreasa
Surorile vitrege își mutilează picioarele doar din dorința de a li se potrivi pantoful. O imagine la fel de sângeroasă ca și cea cu inima din “Alba-ca-zăpada”, care te-nvață că nu trebuie să faci chiar orice pentru a-ți atinge scopul. Nu asta le-ați spune și voi copiilor voștri?
Scufița Roșie
La finalul poveștii, vânătorul comite o crimă, nu, atunci când îl despică pe lup în două? Însă prin acest act – simbol al stârpirii răului – salvează două vieți: pe bunicuța și pe nepoțica ei, Scufița Roșie.
V-ați putea imagina toate acese povești fără detaliile amintite mai sus? Eu nu. Probabil că fără ele imaginația mea ar fi fost puțin mai săracă iar șansele de a înțelege mesajul acelor povești ar fi scăzut simțitor. Poveștile devin puternice tocmai prin contrastele pe care le conțin. De ce le-am șterge?
Surse foto: behance.net, librariapentrutoti.ro, deviantart.com, digital-art-gallery.com, thefineartdiner.blogspot.ro, royaltyonline.blogspot.ro, lenuta.ru,
Păi cam aşa este.
Decât să afle de la televizor sau internet (care sunt şi nocive în exces) cum este lumea mai bine dintr-o carte, unde personajul principal şi binele învinge, adaptată vârstei lor.