Alexandra Turcu

Alexandra Turcu

Alexandra Turcu

(n. 1995) a absolvit secția de Literatură Comparată a Facultății de Litere din Cluj, unde este acum masterandă. În 2015, a debutat cu volumul de poezie „celelalte produse”. A publicat articole și poeme în revistele Poesis Internațional, Zona Nouă, Echinox, Alecart, Steaua, iar textele ei apar în antologiile „Subcapitol. Poezia”, „Bungalou 6” și „La Negru”.


Întâlnirea cu poeții britanici Sam Riviere și Crispin Best la Litere, în Cluj

Am văzut mulți poeți trecând prin Sala Popovici din Facultatea de Litere de la Cluj și am simțit aproape întotdeauna tensiunea care se creează între invitați, implantați în mijlocul mediului universitar, obligați să stea cu spatele drept, lipit de spătar, și studenți, care au așteaptarea să iasă de la aceste întâlniri ca de la niște cursuri. De aceea, am simțit mereu că tipul ăsta de evenimente ies mai bine în baruri. Dar se pare că și în astfel de situații, atmosfera convențională poate fi spartă și poți interacționa cu poeții ca și cum ai sta cu ei la o bere. Așa s-a întâmplat cu Sam Riviere și Crispin Best, doi dintre cei mai cunoscuți poeți din Marea Britanie, aduși, ca starurile rock, într-un turneu prin România, de către Zona Nouă, în cel mai nou proiect al lor, Z9Culture, proiect care l-a adus și pe Irvine Welsh. La Litere, Sam și Crispin au venit cu Ștefan Baghiu și Cătălina Stanislav, la un eveniment găzduit de Ruxandra Cesereanu, care a adus în față noile forme ale poeziei contemporane din străinătate, noile experimente, care nu se mai face bazează pe texte scrise from scratch, ci pe unele încropite din versuri luate de pe Facebook, de pe Google Translate sau de pe site-uri matrimoniale. Citeşte tot articolul


Al treilea an la Săvîrșin – despre tabăra de poezie de la Săvîrșin

Am coborât din tren cu Soso a.k.a. Sorin Despot și Juli a.k.a. Iulia Popescu și, de atâta entuziasm că ne-am întors la Săvîrșin, i-am uitat pe Cătălina Suditu, Radu Nițescu și pe Mihnea Bîlici în gară, de unde i-a recuperat imediat Nică de la primărie. Apoi, am ajuns la barul lui Mami, care ne-a primit din nou ca și cum am fi copiii ei, cu „Să îți ajute Dumnezeu, rază de soare!” și „Vă pupă mami!”. Apoi, la masa noastră a apărut Voinea și ne-a făcut cinste cu bere, ciorbe, bulion, cartofi prăjiți și ne-a invitat la el acasă, unde puteam să facem duș și să ne spălăm hainele, ajutați de soția și de fiica lui. Așa sunt primiți în fiecare an poeții la Săvîrșin, la ceea ce oficialitățile locale numesc Tabăra de creație a tinerilor scriitori. Sătenii s-au obișnuit în cele 11 ediții cu noi, știu că apărem în fiecare an pe la începutul lui septembrie, pe unii ne știu deja după nume, pe unii ne știu după față și mereu așteaptă să cunoască invitații noi. Anul acesta trupa a arătat așa: Radu Nițescu, Dan Mihuț, Nouri Nouria, Mihnea Bâlici, Eugen Rogojan, Eva Sărășan, Miki Vieru, Cătălina Suditu, Victor Țvetov, Raluca Ialomițeanu, Andreea Chiper, Iulia Popescu și cu mine, supravegheați de Sorin Despot, care organizează de niște ani buni tabăra. Citeşte tot articolul


Viața încă nu e ceva ireversibil sau despre „Periferii”, de Pablo García Casado

Pentru mine, invitatul superstar dintre poeții străini la poezia e la bistrița a fost, și în 2015, și anul acesta, Pablo García Casado, căruia i-a apărut vara aceasta o traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, la Charmides: Periferii, luând titlul volumului de debut al autorului. Și asta pentru poezia minimalistă, directă, cu care Casado vine și reușește să intre sub piele fără să fie nevoie să se folosească de comparații, metafore sau alte trucuri de seducție a cititorului. O poezie ce poate fi urmărită de-a lungul mai multor etape, astfel încât Marin a ales să lucreze la o antologie și nu la un volum omogen, Periferii adunând texte din patru cărți ale autorului: Las afueras (1997), El mapa de América (2001), Dinero (2007) și García (2015), care urmăresc un poet crescând, modificându-și stilul, temele, chiar tipul de poezie pe care îl scrie, dar care, în același timp, poartă un fir roșu, o constantă. Citeşte tot articolul


În amintirea viitorului sau despre „Un an de studiu”, de Anne Wiazemsky

Anna Karina nu a scris niciodată un roman despre relația ei cu Godard. Sunt câteva interviuri în care vorbește despre el, dar mereu cu aceeași discreție, repetând aceleași povești, cu inocența și timiditatea pe care le au și Veronica Dreyer sau Odile, personajele ei. Anna Karina l-a cunoscut pe Godard când acesta i-a propus un rol figurant în Á bout de souffle, pe care l-a refuzat, pentru că era un rol nud. Apoi Godard a revenit și i-a oferit rolul principal în Le petit soldat. Citeşte tot articolul


Viețile personale ale poeților sau despre Întâlnirile de la Telciu 2017

La 4 ani distanță, Gelu și Cristina Vlașin au adunat din nou o mână de poeți în casa lor din Tranzbordare, un spațiu care până acum câteva zile nu apărea pe nicio hartă, pentru a concretiza a treia ediție a Întâlnirilor de la Telciu. Nu a fost nici tabără, nici reședință literară, ci Gelu a făcut, cu live-urile lui, ca această săptămână să pară mai degrabă un reality show care s-ar fi putut numi Viețile personale ale poeților. Cum prăjește Manasia un ou la 9 dimineața? Care e ora de culcare a Sânzianei Șipoș? Citeşte tot articolul


„O căldură care se extinde” – despre „un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa”, de Alex Cosmescu

Anul acesta la poezia e la bistrița, Marin Mălaicu-Hondrari și Dan Coman vorbeau despre una dintre foarte puținele bestseller-uri de poezie, care și-a epuizat rapid primul tiraj și a apărut în vară cu o a doua ediție la Cartier: un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa, de Alex Cosmescu. Asta e cartea pe care mi-am și xeroxat-o de la o colegă din Republica Moldova acum câțiva ani și xeroxul a umblat din mână în mână pe la mulți dintre prietenii mei. Și a avut de fiecare dată același succes. În mod firesc și totodată, în mod neobișnuit, pentru că e vorba de o poezie împotriva timpului său. Și, de aceea, multe dintre trăsăturile ei sunt pe lista de don'ts ale poeziei contemporane, dar Alex demonstrează că și blândețea, și căldura, și umanitatea pot fi resemantizate și reintegrate în discurs. Citeşte tot articolul


Tiparul femeii flapper și spargerea lui prin intermediul nebuniei în romanele „Blândețea nopții” și „Acordă-mi acest vals”

Dacă până la începutul Primului Război Mondial, idealul feminin l-a reprezentat the Gibson Girl (fata Gibson), cu talia ei în formă de clepsidră, modelată de corset, și părul buclat, strâns într-un coc (1), războiul și, apoi, perioada postbelică au creat condițiile socio-economice și culturale favorabile unui nou model feminin, ilustrat de imaginea femeii flapper. Potrivit lui Kelly Boyer Sagert, care redă această trecere de la Gibson Girl la Flapper prin intermediul modificărilor tendințelor în modă, noua femeie a secolului XX nu mai poartă corset, ci rochii cu topul asemănător cămășilor bărbătești, care oferă o mai mare mobilitate, sunt mai confortabile pentru noile munci ale femeilor și a căror lungime se tot scurtează, până când, în 1928, ajung să expună genunchii. Totodată, cârlionții prinși în coc sunt înlocuiți de bobul asortat cu o pălărie cloș, care e asortată la rândul ei cu un lung șirag de perle. (2) Cu înfățișarea sa de tomboy, noua femeie frecventează cluburi de noapte, dansează, consumă alcool și fumează (gesturi care până în secolul XX erau masculine par excellence), iar comportamentul ei nu se mai încadrează în tiparul eleganței și supunerii față de bărbat din perioada premodernă. (3) Toate aceste modificări vin pe fondul mobilizării bărbaților la război, care a făcut loc femeilor în sfera forței de muncă, foarte multe dintre ele ajungând să ocupe meserii în spații văzute până atunci ca exclusiv masculine, precum biroul, fabrica, magazinul sau agenția guvernamentală. (4) Citeşte tot articolul