Bookaholic

Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica „Autori în casă, autori acasă” este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat.

Monica Manolachi aduce noi înțelesuri ale spațiilor, care pot fi privite ca „atavisme“ marine sau ca rădăcini care se întind și destind; spații care transmit odată cu deteriorarea lor fizică un bagaj al faptelor și vorbelor de demult. De la primele senzații din spatele unui spațiu material, până la primii autori care au modificat consistența fizică a lucrurilor dimprejur, Monica Manolachi ne poartă pe un traseu-melanj surprinzător.

Monica Manolachi: „Casa mea e o hartă mentală a locurilor pe unde am fost și în care voi putea fi“

Cineva a scris într-un eseu: „când ești mic, nu te gândești la ce înseamnă acasă”. Adevărat, în copilărie „acasă” este acolo unde ai parte de îmbrățișările și de cuvintele de mângâiere ale părinților. Corpurile lor sunt casa ta, pentru că prin ele ai venit pe lume, nu-i așa?

Este însă acest lucru mereu valabil? Copilul adoptat, orfanul, copilul cu părinți violenți ori absenți, copilul crescut pe străzi ori prin gări, autogări sau aeroporturi – pentru ei ce înseamnă „acasă“? Cu siguranță, văd altfel lumea. În plus, „acasă” e ceva la 7 ani, altceva la 16 ani sau la 25 și cu totul altceva la 52 sau la 106. Experiența de viață și de moarte, călătoriile, tot ce citim, vedem sau auzim ne modifică ideea de apartenență.

Pentru tine ce înseamnă „acasă“? Ideea mea despre „acasă“ a evoluat de la suprafețe pentru mâzgălit, cu praguri și uși cât se poate de concrete, la „un cântec cu acorduri ample“ sau „o caldă melodie“; dar și de la un singur loc la mai multe, de unde și dorința de armonie între locuire și drumuri. Până acum, am dormit în multe încăperi de pe continent și cred că „acasă“ este locul unde poți visa frumos și unde unele vise chiar se pot împlini. De câteva ori, am dormit și în tren, la cușetă, un somn legănat, incomparabil. Casa mea e o hartă mentală a locurilor pe unde am fost și în care voi putea fi, un loc geometric de care se prind episoade plăcute, oameni alături de care mă simt bine, dar și neliniști, afecțiuni și spaime, pe care simt și cred că le pot transforma în povești într-un interval de timp rezonabil.

După ce a căzut Zidul Berlinului (aveam aproape 14 ani), am rămas cu ideea că zidurile au funcții trecătoare: mai devreme sau mai târziu vor fi dărâmate, escaladate, se vor face ferestre și uși prin ele, se va trece în zbor pe deasupra lor, vor deveni muzee, fundaluri perfecte pentru un selfie. Totuși, mi-e tot mai clar că lumea are uneori nevoie de ziduri (sau garduri opace ori numai de formă, ecrane de protecție, parbrize, cortine, utere, clone, întrebări fără răspuns), căci omul este o ființă definită printr-o serie de limite, pe care toată viața încearcă să le depășească. Dacă nu ar fi aceste limite, nici nu am înțelege cu adevărat libertatea.

Străbunica mea pe linie maternă, bunica Adriana, a rămas orfană la vârsta de cinci ani și a trăit câțiva ani într-un bordei, asemănător cu cel de la Muzeul Satului din București. Era Primul Război Mondial, când lumea se temea de venirea frontului, pentru că trebuia să-ți iei calabalâcul într-o căruță și… să pleci, nu aveai încotro. Mama îi murise înainte de război, iar tatăl în timpul războiului, odată cu cele peste un milion de victime. Deși nu a fost la școală și toată viața a semnat cu degetul, a trăit totuși 88 de ani, supraviețuindu-i soțului și câtorva dintre copiii ei. Casa de la Movileni, o gospodărie primitoare unde am fost și eu de câteva ori, i-a fost cămin pentru cea mai mare parte a vieții.

De curând, mamaia Ioana, fiica ei cea mare, a depășit-o la ani și este decană de vârstă în satul Salcia, undeva pe unde se varsă Bârladul în Siret, o așezare de pe vremea lui Ștefan cel Mare, o salcie între ape tumultoase. După mai bine de un deceniu de la inundația din 2005, au apărut case noi, mai mari, cu influențe occidentale, ocupate parțial și adesea temporar. În casa ridicată în 1960, cu florărie bogată la streașină, așa cum au cele mai multe din luncă, mamaia Ioana nu mai poate urca. Locuiește alături, într-o căsuță modernizată, fără trepte. Aici era să ardem într-o noapte fără curent electric. Aici am făcut primii pași și am spus primele cuvinte. Aici am auzit primele cântece. Aici am văzut un papilio machaon. Aici am băut primul păhărel cu vin.

În casele bunicilor nu am găsit altceva în afară de Biblie, cărți bisericești și unele cărți cu basme. În schimb, ficțiunea zilnică zbura din gură în gură, în jurul mesei, peste mămăliga sau pâinea fierbinte, peste garduri, la fântână, la drum spre și dinspre câmp, spre și dinspre pădure, la culesul viei, spre și dinspre oraș, iar poezia era o adiere prin meri și peri, cu triluri de mierle, turturele, rândunici.

– Cât mai e? o întrebam pe mamaia când oprea trenul în vreo gară între Tecuci și București (ne mutasem în capitală când încă nu împlinisem trei ani).
– Mai e, îmi spunea și uitam până la următoarea stație, când iar o întrebam.

Și uite așa, cu întrebări de unde și până unde, de ce una, de ce alta, pas cu pas, lumea mică se făcea lume mare. În lumea mare era „casa” de la oraș, mereu situată într-un bloc, fie în Tecuci, fie în cartierul Giurgiului, fie în cartierul Tineretului, unde între tine și cer au fost și sunt mai multe tavane. De câteva ori te-ai și dus ca la o rudă să vezi ce mai face „casa veche“ și, surpriză, toate în jur ți se păreau mai mici. Așadar, lumea mare se poate face iar mică.

Pare simplu și nu prea. A fost nevoie să îmblânzesc relativitatea, o făceam ghem, rarefiam tavanele, apelând la prieteni mai mari cum ar fi năzdrăvanul Mark Twain, îndrăzneața Harriet Beecher Stowe, strângătorii de legende ca Petre Ispirescu, Negruzzi și Bolintineanu, dar și melodioșii Alecsandri, Coșbuc, Goga, Bacovia, Arghezi. Într-o zi, a venit Ana Blandiana la școala 165 și de atunci a început Arpagicul din mine să frecventeze clubul de literatură de la Palatul Copiilor. Aici am deschis dicționarul de rime creat de Eminescu și mi-am zis: ce tare, cât de mult trebuie să-i fi plăcut cuvintele! Aici am rezolvat prima enigmă cu detectivul Ludo din revista Pif. Aici am scris primele versuri. Baladele populare mi-au prins și ele bine la altoirea memoriei. Mă vizitează uneori fantoma lui Toma Alimoș. În liceu au apărut Jane Austen și surorile Brontë, empaticul Dickens, magicianul Thomas Mann, aventurierul Mircea Eliade și Cioran cu nebunia lui tulburătoare.

În urma lecturilor (unicul post de televiziune oferea puțin, iar internet nu era), călătoriile au devenit preponderent interioare, iar ideea mea despre „acasă“ a căpătat un grad mai mare de elasticitate. Semăna tot mai mult cu o amibă. De-a lungul anilor, am adunat aproape inconștient mai multe rânduri de pazii, acele înflorituri din lemn traforat de la streșini, specifice caselor din lunca Siretului, un joc oriental de spațiu plin și spațiu gol, de o consistență imaginară. Dacă te uiți mai bine, par a fi genele caselor care clipesc de departe și de aproape, case în care am pășit la un moment dat. S-au estompat, s-au subțiat în linii ce se pot arcui și se pot trece ușor, așa cum treci cu privirea pe chipul cuiva, peste un text. Și acum întreb: ce e mai simplu, să dai paginile dintr-o carte sau să faci parkour de la o casă la alta, dintr-un oraș în altul, dintr-o țară în alta, de pe o planetă pe alta? Cu siguranță, casa pentru mine înseamnă mai mult decât pereții, mobila și amenajarea interioară. Îmi închipui cum ar fi ca deodată să nu mai fie, ca la cutremurul din 1977, ca în timpul demolărilor forțate din anii ’80, ca în labirintul retrocedărilor recente ori ca în zonele cu război sau calamități naturale.

Mă gândesc adeseori la casa sufletului, cu pereți ca ecranele de cinema, pe care poți viziona fragmente de viață. O casă cu pereții ca din oglinzi unduitoare. Mereu m-am întrebat ce sunt, cum eram mai demult și cum aș putea fi mai târziu, mâine, peste o lună, peste un an. Toate aceste gânduri, ca niște comete, lasă în jurul meu spectre, un fel de cortine transparente, pe care le încerc atingându-le cu întrebări. Galați, orașul unde m-am născut, dar unde am petrecut doar câteva zile, mi-a lăsat, inevitabil, un semn: fluiditatea danubiană m-a însoțit mereu. Eu văd spațiul în care locuiesc în dinamica lui, un tumult de suprafețe, muchii, linii și curbe, trasate fără încetare parcă de un desenator neobosit. Deși le pot atinge, nu mă atașez de ele ca de ceva ce îmi aparține. În acest fel mă pot desprinde mai ușor, nu mă doare atât de mult când plec de acasă și mă ajută să nu mă rătăcesc de tot. Mă atașez de ele doar atât cât să mi se facă dor, un dor suportabil ca un amestec fericit de uitare și amintire, mă atașez atât cât să le pot redescoperi și în alte părți.

În locul unde mă aflu, o cameră la etajul al treilea, acum câteva sute de ani erau coroane de arbori, în care cântau păsări și unde urcau uneori valahii, ca să se ferească de pericole. Dacă aș da înapoi timpul cu doar o jumătate de secol, aș vedea în jos acoperișurile unor case, dar și cum se asanează Valea Plângerii, adică Parcul Tineretului de azi. Prin anii ’80, când se vorbea despre canalul Dunăre-București, îmi închipuiam cum vine fluviul prin cartier și cum vom ieși cu barca (legată de balustrada balconului pe timpul nopții?). Acum trec pe la fereastra mea zeci de mașini pe minut pe noul Pod Mihai Bravu. E o mare de zgomot. Îmi închipui că așa trebuie să fi vuit și Marea Sarmatică, o apă mare care în neozoicul paleogen se întindea de la ceea ce astăzi este Viena până în Georgia și de la Minsk până la Ankara.

Și îmi vine în minte un alt cântec: „marea, vrăjită fereastră,/cântă în inima noastră…”.

Credit fotografii: arhiva autoarei

Monica Manolachi este poetă, traducătoare și predă limba engleză la Universitatea din București. Volume de poezie: Uniți punctele/Joining the Dots (PIM, 2016), Poveștile Fragariei către Magul Viridis (Brumar, 2012) și Trandafiri (Lumen, 2007). În 2016, Antologie de poezie din Caraibe, tradusă de Monica Manolachi, a primit premiul „Dumitru Crăciun“ pentru traducere la festivalul „Titel Constantinescu”.