Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica Autori în casă, autori acasă este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat. Când aventurile personajelor din cărți devin puncte de plecare pentru propriile aventuri, atunci fiecare copil își descoperă forțele. Acestea îl vor însoți până târziu, când el însuși va scrie, dându-le acestor forțe forme din ce în ce mai complexe.
Răzvan Gheorghe: „Cutia neagră”
Mama (fie-i iarba uşoară) a fost profă de mate, dar, dincolo de cifre (sinusuri, cosinusuri, teoreme alambicate şi alte chestii horror), era o cititoare împătimită. Mi-o amintesc ghemuită într-un fotoliu adânc, purpuriu, pierdută în lectura unui volum care mirosea a nou, în timp ce-şi răsucea o şuviţă în jurul degetului arătător. Între mine şi ea se căsca lumina lampei cu un singur picior, cumva aţâţată de dogoarea reşoului săpat în BCA. Asta-i prima mea amintire cu mama. Viscolea şi aveam doi ani. Apoi s-a luat lumina.
Lumina s-a tot luat, de-a lungul întregii copilării comuniste – se lua dintr-odată, cu pana de curent, iar noi rămâneam în ungherele de lângă. Frigiderul amuţea subit, ca după un stop cardiac. Prima amintire cu mama este, totodată, prima amintire a luminii luate. Numai că adevărata lumină va fi fost acolo, lângă mine.
Până la nouă ani am locuit în Buzău, la bunicii din partea mamei, în apartamentul micuţ de pe bulevardul Nicolae Bălcescu (unde s-a derulat, în iarna lui ’82, scena de mai sus – prima dintre multe altele care mi-au rămas, ireversibil, întipărite pe retină). Acolo şi numai acolo se aflau fotoliul purpuriu, lampa cu un singur picior, reşoul sculptat în BCA şi mama (tânără şi frumoasă ca o surpriză), care venea lunar de la Bucureşti (unde locuia şi muncea după divorţul din ’80).
Fireşte, mai mereu îmi aducea cărţi cu poveşti – până la cinci ani, când m-am deprins cu cititul, le adulmecam cuprins de-un neastâmpăr lupesc, ca pe nişte secrete încă interzise –, dar şi benzi desenate franţuzeşti (mult râvnitele Pif-uri şi Rahan-uri, reviste ponosite şi obţinute cu greu, la a treia sau la a patra mână), pe care mi le desluşea ore-n şir, cu vocea ei călâie şi acaparatoare, atunci când nu se scufunda în fotoliul preferat, lăsându-se pradă deliciilor lecturii.
Îmi plăcea s-o privesc (complice) când aluneca în vâltoarea unei poveşti nebănuite – când zâmbea, îşi îngusta ochii sau îşi arcuia o sprânceană –, devenind ea însăşi o poveste care pendula între două lumi cumva la fel de reale. Uneori mi-aş fi dorit să fiu o carte vie, iar ea să mă răsfoiască şi să-mi surâdă în tăcere. Oricum, cu toţii suntem, până la un moment dat, cărţi vii, pagini mergătoare. Din câte ştiu, mama nu a îndoit niciodată colţul unei pagini, de parcă s-ar fi temut că ar fi putut vătăma vreun personaj. Nici eu nu am făcut-o vreodată. Folosesc acelaşi semn de carte de douăzeci şi cinci de ani.
Chiar şi mariajul mamei a comportat o bizară „cauzalitate literară” (ce-i drept, pe alocuri zaharisită). Mai exact, bunicul din partea tatei (alintat Pompi, vajnic colonel de aviaţie) citise Quo vadis şi, finalmente, impresionat la culme de virtuţile tânărului care i se opunea lui Nero, s-a încăpăţânat să-l boteze pe tata… Vinicius, întocmai ca pe patricianul roman zugrăvit de Sienkiewicz. Cireaşa de pe tort avea să survină abia peste vreo două decenii, la sfârşitul anilor ’70, când studentul Vinicius i-a prezentat-o bunicului pe Ligia – adică pe mama, studentă la Facultatea de Matematică –, înştiinţându-l că i-a cerut mâna. În Quo vadis, iubita lui Vinicius se numeşte chiar Ligia! Inevitabil, bunicul Pompi (un bărbat energic şi fudul) mai că a făcut tumbe de bucurie, fiind convins că unirea ce se petrecea va fi fost scrisă în stele (şi binecuvântată de condeiul lui Sienkiewicz).
Şi totuşi, n-a fost deloc aşa, fiindcă nimeni nu poate trăi, ad litteram, poveştile altora, şi nici nu folosim acelaşi semn de carte. Pe la trei ani, ţin minte că m-am tolănit pe un covor verde şi i-am poruncit să zboare prin apartamentul de pe bulevardul Nicolae Bălcescu. Nu s-a-ntâmplat nimic. Apoi l-am rugat, dar tot nu i-am stârnit empatia. Dacă m-ar fi chemat Aladin, aş fi reuşit?
Din păcate, am doar o unică amintire cu bunicul Pompi, din primăvara lui ’85, când bunica din partea mamei – draga de Cuţa – m-a adus la Bucureşti pentru câteva săptămâni. Pompi (Dumnezeu să-l odihnească) m-a uluit încă din prima clipă în care ne-a călcat pragul – un bărbat puţin spus elegant, înalt şi cărunt, înfăşurat într-un palton cu gulerele ridicate. Pantofii îi sclipeau impecabili în lumina pierită a becului de pe hol (deşi afară ploua vechi testamentar, cu tunete şi fulgere). Prima lui întrebare a fost dacă învăţasem să citesc, abia după aceea şi-a scos pălăria de fetru, care a avut un efect nemaipomenit asupra mea. Straniu: fără pălăria aia cu boruri largi, bunicul părea mai înalt ca înainte.
– Da…, am îngăimat, cu doar o jumătate de gură, închipuindu-mi că Pompi ar fi putut fi distribuit, orişicând, într-un film western, alături de Clint Eastwood (Cel bun, cel rău, cel urât şi… cel curios – de ce nu?!).
Citeam cursiv de câteva luni bune. Citeam, reciteam şi nu mă mai săturam. Era chiar mai mişto decât la cinematograf: vedeai propriile filme iscate de cuvinte.
– Să te-aud, mânzule!, a tunat Pompi, fixându-mă cu ochii lui înguşti şi cenuşii (limpezi ca apele unui ezer îndepărtat). Vreau să te-aud!
Bunicul încă nu luase loc pe canapea, de parcă ar fi intenţionat să plece chiar atunci, val-vârtej, dacă nu i-aş fi făcut pe plac. Aşa că m-am conformat – fără să mă îndemne Cuţa (care îşi aranja trandafirii în glastră şi pregătea cafeaua) –, am deschis în grabă Aventurile lui Tom Sawyer (cartea era la îndemână, pe măsuţa din sufragerie) şi, dornic să-l dau gata pe „pistolarul” cel curios, am început să turui de mama focului, citind cât puteam de rapid începutul primului capitol, fiind convins că-l impresionam până la lacrimi şi dincolo de ele: – Tom! Niciun răspuns. – Tom! Niciun răspuns. – Ce-o fi cu băiatul ăsta? Un’ să fie… Tom, n-auzi? Bătrânica îşi trase ochelarii pe nas şi privi pe deasupra lor…
– Stop! Ăsta nu-i citit, mânzule… Tu doar scuipi vorbe fără semne de punctuaţie!, a răbufnit bunicul, clătinându-şi dezaprobator obrajii abia bărbieriţi, iar eu am avut senzaţia că mă prelingeam, ruşinat până-n albul ochilor, printre picioarele măsuţei.
Pompi s-a aşezat lângă mine şi m-a mângâiat pe creştet, mi-a zâmbit complice, mi-a pescuit cartea din mâini, şi-a dres glasul şi s-a apucat să-mi citească pe-ndelete Aventurile lui Tom Sawyer, pentru prima şi ultima oară, cu o intonaţie parcă desprinsă dintr-un teatru radiofonic. Potopul de afară s-a preschimbat, cu un firesc desăvârşit, în freamătul unui orăşel de pe malurile fluviului Mississippi. Pompi a zăbovit doar trei ore, dintre care două mi-a citit şi mi-a vorbit despre cărţi, poveşti, virgule, puncte, semne de întrebare şi intonaţii. Nu ştiu cât am izbutit să pricep (probabil mai nimic!), dar, în după-amiaza aceea cu nori de funingine, am reuşit să-i câştig amintirea. Acum, Pompi este la fel de real ca Tom Sawyer şi cel puţin la fel de viu ca mama. Cuvintele lor au rămas cu mine.
Nici bunicul din partea mamei – Sandi (şi el mândru colonel de aviaţie, Dumnezeu să-l odihnească) – nu era nici pe departe un povestaş de ignorat (dimpotrivă!), doar că el prefera să-şi ţină lecturile (deloc puţine) sub obroc, în favoarea peripeţiilor din copilărie (comise la Oratia, un sătuc sărăcăcios şi colbuit de pe malul Rîmnicului Sărat), pe care mi le relata cu gura până la urechi, ori de câte ori se ivea ocazia (şi se ivea cam des). Îmi amintesc că, uneori, Sandi schiţa un surâs dezinvolt, din colţul buzelor, nu atât de capricios pe cât de senin, dar întotdeauna incandescent, deşi umbrit, numai pentru o fracţiune de secundă, de ochii lui căscaţi, albaştri, care păstrau o răcoare acvatică. Mi-e tare dor de Sandi.
La rându-i, Cuţa îmi citea noapte de noapte, cu nesaţ, până în momentul în care m-am năpustit solo printre rânduri. Şi n-am mai vrut să mă întorc.
Când mama descindea la Buzău şi se iscau inevitabilele şuşoteli despre ticăloşiile Securităţii şi ale clanului Ceauşescu, Cuţa se holba degrabă şi făcea semne disperate, ca și cum tavanul nostru ar fi avut urechi, iar vecinii (unii dintre ei erau securişti cu grade babane) ne-ar fi spionat cu paharele lipite de perete. Unchiul Fani (un alt cititor împătimit) asculta în mod constant Europa Liberă şi-i numea pe securişti „porci infecţi”.
Abia după Revoluţie am aflat că străbunicul Virgil (fie-i ţărâna uşoară) – subofiţer de artilerie şi veteran de război (care făcuse trei ani de puşcărie în Rusia şi refuzase cu încăpăţânare să se înroleze alături de trădătorii din Divizia „Tudor Vladimirescu”) – a fost deblocat din armată, în vara lui ’47, şi aruncat în temniţa de la Poarta Albă, în 1960, la finalul unui absurd proces-mascaradă. Virgil avea să fie eliberat după un an de foamete, frig şi cazne inumane, în urma unui recurs care a dovedit, fără umbră de tăgadă, că acuzaţiile autorităţilor au fost (în „spiritul” vremurilor) simple aberaţii. Oricum, pentru mine, chipul lui Virgil se transformase deja în icoana celui care m-a săltat pe genunchi, în edenica grădină a casei de la Râmnicu Sărat.
Pe Paul Vinicius l-am cunoscut când împlinisem 16 ani. Pe atunci, eram doar un puştan rebel şi pletos care încerca să scrie poezie şi proză scurtă (ca vai de ele, desigur!), fără să aibă nici cea mai vagă idee că Paul e scriitor. Anii s-au tot bulucit, în grabă, şi nu ne-au cruţat pe niciunul dintre noi. Uneori, ne leagă o prietenie la cataramă. Alteori, ne placem pe Facebook, în tăcere. Nu obişnuim să ne discutăm cărţile înaintea publicării. Cărţile se scriu, nu se discută. Iar literatura excede ADN-ul.
Credit fotografii: arhiva autorului
Răzvan Gheorghe este jurnalist şi scriitor. A publicat volumul de poeme în proză Metastazele luminii (Charmides, 2011) şi nuvela Tripoli. Povestea unui şeherezad (Tracus Arte, 2012). Licenţiat al Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, a debutat la cotidianul ZIUA, în 2004. În prezent, este redactor al ziarului Evenimentul zilei și editorialist PSnews.ro.
