Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica Autori în casă, autori acasă este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat. Adi-George Secară, scriitor gălățean, ne povestește despre primele descoperiri din copilărie, despre regretul că Amadeus, Beethoven și Bach nu s-au mai întrupat o dată, eventual pe plaiuri gălățene, despre cărțile de teorie literară primite la vârsta la care alți copii se jucau și despre vacanțele de odinioară.
Adi-George Secară: „Prima iubire sau cum să locuieşti şi să citeşti într-un corcoduş, fără a fi baron”
La o prea cinstită adunare de scriitori, condeieri, învăţăcei, visători şi poate prea puţini critici literari, de la Brăila, unde erau invitaţi şi din Galaţi, Tulcea, Tecuci, Lieşti (de lângă Iveşti), am avut o revelaţie: tata, care are un frate vitrinier (aşadar, cu ceva cunoştinţe în domeniul artelor plastice, fiind un rezonabil imitator de Turner, peisagişti ruşi, Titian; mai vinde prin oraş „tablouri” semnate A. Secară, ceea ce mă face să mă scuz pe la vernisajele la care particip, sic!), cânta la mandolină!
Aşa îmi arătau nişte fotografii vechi, deoarece eu nu l-am auzit niciodată pe tata cântând! Iar în casă nu am văzut vreo mandolină! Mă gândesc că, poate, de aici ceva dorinţe artistice la subsemnatul! Ţin minte că, prin clasa a II-a, declaram vreunui suplinitor care ne supraveghea că vreau să fiu pictor. Deoarece încă îl mai credeam pe unchiul pictor şi chiar îmi plăceau… pereţii lui de acasă, plini de imitaţiile sale.
Cert este că acum regret că nu sunt muzician! Deşi am un mariaj (lipseşte aici un atribut) cu literatura! Şi deşi mă declar şi un filosof (pierdut) al literaturii, desigur, regret că nu sunt un mic, foarte mic Amadeus, un Beethovenel, ceva, un Bach, ori un Aubry, Bejart, Carolyn Carlson, Philip Glass, cineva de genul!
Dar Tata, Dumnezeu să-l odihnească, nu mi-a dat, nu mi-a lăsat nicio mandolină! Altfel, poate aş fi locuit mult mai mult întru sunete, şi nu printre litere, cuvinte… Însă Tata mi-a dăruit la o aniversare vreo 4-5 cărţi de critică literară, una de teorie a Istoriei, de Zub! Nici acum nu înţeleg de ce. Probabil ceruse sfatul vreunei doamne librar! I-o fi spus că eu citesc. Dar nu i-a spus ce!
Tot „cânt la mandolina” aceea deoarece ar fi trebuit, nu-i aşa, să fi fost mai obsedat de ea, dar nu ţin minte să fi conştientizat acest amănunt biografic. Ba chiar mă gândesc că nu mai ştiu prea multe despre tata. Şi am ajuns la o vârstă la care, iată, am oarecare regrete în acest sens…
Pentru că el, tata, autorul meu „de casă” care nu a scris nimic, şi care „se lăuda” că nu a citit nici o carte şi că nu se mai uită la filme deoarece sunt prea previzibile şi adormea (sărmanul, de oboseală, cel puţin un timp!) la ele, lucra la… C.F.R. (nu, nu este nicio parodie la Petre Barbu, alt gălăţean!) şi, totuşi, era obsedat de cuvinte! Cuvinte încrucişate. Rebus.
Şi la un moment dat a vrut, asta e, nu o Dacie, ci o bicicletă! Care să îi uşureze accesul la locul de muncă, prin triajele Galaţiului. Şi cum erau vremurile, nu se găseau nici biciclete, s-a ivit o bună oportunitate: în comuna natală a mamei, Iveştiul Hortensiei Papadat-Bengescu, în satul lui Ştefan Petică, Buceşti (casa bunicilor era, de fapt, în Vultureni, sat înglobat la Buceşti) – era o vreme când mă jucam pe lângă casa memorială Petică, distrusă de nişte urmaşi inconştienţi! -, aşadar, la unul dintre „magazinele universale” de acolo se vindeau biciclete… cu cărţi! Cărţile nu se vindeau acolo, aşa că se dădeau la pachet cu ceea ce se cerea! În acest caz, bicicleta!
Şi biblioteca mea de copil (biblioteca a fost, oarecum, mai mereu, adevărata casă!) – aveam vreo 30-40 de cărţi, mai toate venite pe filiera Moş Gerilă – şi-a dublat componenţa, de data aceasta şi cu cărţi… pentru oameni mari! Şi acesta a fost primul pas spre cărţile „serioase”, care te învaţă cu adevărat ce este „casă” şi „acasă” în literatură!
Cert este că şi vacanţele în acel sat pe care îl numeam în nişte epistole Îngereşti (nu ştiam atunci de denumirea de Vultureni, jenat pudibond de strămoşul care dăduse numele de Buceşti!), vacanţele în sine sunt nişte „case” în care ne simţim atât de bine, ca şi cărţile pe care le citeam atunci, destul de multe cărţi poliţiste, de aventuri, dar, prin mâna destinului, care poate fi şi o bicicletă, îi buchiseam şi pe Kafka (deşi mă aşteptam ca în „Castelul” să fie cu totul şi cu totul altceva!), Saint-Exupéry (înaintea „Micului Prinţ” citeam „Citadela”, deşi nu era „Citadela” pentru care luasem cartea, deoarece tocmai era difuzat foiletonul după textul lui Cronin!), Michel Tournier (nu aveam „Robinson Crusoe”, aşa că de la anticariat am luat „Vineri sau limburile Pacificului” doar pentru că era vorba de Robinson!), Paustovski (titlul de „Trandafirul de aur” este unul care poate atrage un copil care citea, atunci, cam fără discernământ!), Jaroslav Hašek (de unde să ştiu că un roman cu un soldat poate fi şi altceva decât o carte de război!), de Vigny (Cu „Servitute şi grandoare de ostaş”), ei, bine, în acest vârtej al memoriei afective, „acasă” era unde citeam (dincolo de neînţelegerile părinţilor) şi în casa bunicilor, la răcoarea corcoduşilor sau măş-mâşilor (cum li se spune pe acolo prunilor sălbatici) parcă era cea mai bună sală de lectură!
Casa „lu’ Mamaie şi Tătaie” a fost vândută de către urmaşi (mama are doar numele de muză, Caliopea!), probabil înainte să fi descoperit plăcerea poeziei, dar de atunci (şi casa unde am prins primii 12 ani de viaţă, în oraşul Galaţi, pe strada Focşani, nr. 21, a fost vândută), Poezia este, într-un fel aproape bachelardian, și în aceste două case, culmea, ambele demolate, iar în locul lor deja s-au înălţat alte clădiri! De ele, autist sau nu, sunt legat prin… prima iubire, aceea pentru cărţi, născută, nu-i aşa, în vremurile când te îndrăgosteai fără să ştii de ce te îndrăgosteşti.
Iubirile se nasc, dacă sunt, rămân, dacă rămân, sunt, îşi caută mereu „case” şi „acasă”, mai târziu pot fi fiinţele odraslelor tale, care pot fi din carne şi oase, din suflet şi sânge, din litere şi sunete, chemare a unei frumuseţi intraductibile, care uneori dictează poetului pe care l-am exilat (poate spre uşurarea lui) în ultimul timp:
memoria este chemarea celor din morminte
pe care n–ai apucat să îi iubeşti
şi dumnezeu este suma lacrimilor
care n-au nici un rost…
pentru că teoretic nu pot curăţa sufletul
de cuvintele care nu ţi-au folosit la nimic
când tatăl şi-a săpat tranşeele
în inima plină şi le-a inundat
cu vodca de cea mai proastă calitate
de săreau şobolanii infernului personal
în toate părţile
este mortul când este dus la groapă
ultima tranşee în care îţi pui sicriul în cap
să nu mai vezi bombele de ceilalţi
nestrăduindu-se să te mai înţeleagă
tatăl înjurându-l pe dumnezeu
şi ceea ce numim noi dumnezeu
pentru a câta oară ironic
lăsându-l să moară cu o bucăţică de banană
în gura nesărutată de mult
de o eternitate
de o femeie care să-l iubească
dincolo de vis
Credit fotografie principală: Adrian Mociulschi
Adi-George Secară (n. 1972, Galați), scriitor şi cronicar de carte, probabil mai cunoscut drept a.g.secară sau Anonimul Gălăţean (pe facebook). Este autorul volumelor „Versus.Viaţa şi alte vicii”, Ed. Axa, Botoşani, 2001; „de veghe şi de slăbiciune în mintea lui secară”, Ed. Opera Magna, Iaşi, 2006; „eliotulaproapepustiit” (poem), Ed. Napoca Star, 2008, „anonimul gălăţean” (poeme), Ed. Napoca Star, 2011, „Meine Maud, noaptea nimănui”, Ed. Napoca Star, 2012; „eu, henric al ∞-lea & muzele decapitate”, Ed. Eikon, Bucureşti, 2015. „Sabia de smochin – gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba, în traducerea la fel de imaginară a lui Adi G. Secară – Halibey” a apărut în antologia „Uni-versuri”, Galaţi, 2016, urmând ca în toamna lui 2017 să apară în ediţie trilingvă, română, engleză, turcă. Piesa scurtă de teatru „Copilul din noi” apare în antologia festivalului concurs „Mihail Sorbul”, „16 piese într-un act”, 2014. În pregătire sunt volumul de versuri „Brut/Us” şi romanul „Pirapitinga, Hector, vernisaje”.
