Bookaholic

După sucesul romanului Deadline şi după ce a scris o foarte căutată carte pentru copii, Domnişoara Poimâine şi joaca de-a timpul (cu ilustraţii de Cristiana Radu),  ambele apărute la Editura Curtea Veche, Adina Rosetti schimbă din nou genul literar, publicând un volum de proză.

De zece ori pe buze, carte care urmează să apară tot la Editura Curtea Veche Publishing în a doua jumătate a lunii martie, pune la un loc opt povestiri care gravitează în jurul a două subiecte foarte dificil de tratat în ficţiune: copiii şi copilăria. Adina Rosetti s-a apropiat de acest teme, cu mijloace, e drept, diferite, şi în textul scris pentru volumul colectiv,  Poveşti cu scriitoare şi copii (Editura Polirom), pe care l-am coordonat, anul trecut.

Adina ne-a oferit, în exclusivitate, un fragment din noua ei carte, însoţit de vocea lui Răzvan Petrescu, un scriitor total convins de frumuseţea prozelor din acest volum. Iată recomandarea:

“După ce a arătat cu prima ei carte – Deadline, un roman splendid –, că este un talent original şi redutabil, Adina Rosetti schimbă genul şi atacă nu doar proza scurtă, ci şi cel mai dificil subiect: copiii. Care se plimbă prin toate cele opt povestiri ale volumului de faţă, în patru fiind chiar naratorul a cărui voce demonstrează că autoarea cunoaşte perfect această lume, dar mai ales ştie exact cum să o pună-n pagină, nu există nici o notă falsă, nici o ieşire în decor. Limbajul celor mici, atât de greu de redat, sensibilitatea lor acută, jocul, umorul, uneori nostalgia, tristeţea, suferinţa sau chiar disperarea, toate se intersectează în proze excelente care se citesc cu încântare şi rămân multă vreme în mintea cititorului. De zece ori pe buze – o reuşită deplină!

Şi fragmentul, decupat din povestirea “Zmeul Zmeilor”:

Când se certau, îi spuneam lu’ Zmeul Zmeilor să-şi acopere urechile. Asta nu-i treaba ta, îl repezeam. El se uita la mine cu mutra aia a lui, de bleg. Atunci îi aruncam o privire. Îl săgetam cu privirea, aşa ar fi spus mami. Mami spune multe chestii d-astea. Îi place să vorbească ca-n poveşti. Simt o toropeală ameţitoare. Şi-a luat picioarele la spinare. Nu se zărea nici ţipenie de om. Numai că la noi în casă asta se auzea. Se auzea o ţipenie. Pentru că ţipau amândoi. Şi Zmeul Zmeilor se făcea mic şi-şi punea labele pe urechi ca să n-audă. Trebuia să facă ce-i ziceam eu, n-avea încotro. Pentru că eu îl scosesem din povestea aia a lui, prăpădită, unde nu făcea mare lucru. Mai mult încurcături, totul de-a-ndoaselea. Aşa că norocul lui că m-a găsit! Eu sunt norocoasă, aşa zice mami. Cică şi ei îi port noroc, întotdeauna cu mine găseşte repede loc de parcare.

Eu nu-mi puneam palmele peste urechi, ca Zmeul Zmeilor. Voiam să aud tot. Mă duceam la ei, când ţipau prea tare, şi le ziceam să-nceteze. Mi-aţi promis că gata cu cearta şi văd că deloc nu mă ascultaţi! O să vă duc la şcoala de educaţie pentru părinţi, asta o să fac, le spuneam. Şi ei se opreau din ţipat şi se uitau lung la mine. De parcă atunci şi-ar fi adus aminte că exist. Dacă aveam noroc, începeau să zâmbească. Mami mă lua în braţe. Tati se uită în altă parte. Când credeau că nu-i văd, îşi aruncau priviri din alea. Se săgetau cu privirile, adică. Dacă n-aveam noroc, mă trimiteau la mine-n cameră. Aveau nevoie să fie singuri ca să ţipe în continuare. Atunci mă duceam în cameră şi începeam să plîng. Îl luam în braţe pe Zmeul Zmeilor. Sunt foarte nemulţumită, ziceam. Părinţii ăştia ai mei mă nemulţumesc foarte tare. Zmeul Zmeilor tăcea şi mă strângea tare-n braţe. El n-avea părinţi care să ţipe. Bine, n-avea, pentru că muriseră demult, când era el mic, pui de zmeu. Fusese o mare bătălie în lumea zmeilor şi ei muriseră în luptă. Zmeul Zmeilor crescuse fără părinţi, d-asta era aşa, mai needucat. Se scobea în dinţi şi-n nas şi mânca fără furculiţă şi cuţit. Îl dăduseră afară şi de la grădiniţă. Ce mai, vai de capul lui! Noroc că l-am găsit şi m-am împrietenit cu el. Trebuia să-l ci-vi-li-zez, asta era treaba mea. E bine să fii civilizat, numai că e greu. Ia coatele de pe masă când mănânci, îmi spune tati. Nu mai băga mâna-n farfurie. Şi stai dreaptă. În schimb, mami vrea să mă pieptene de cel puţin două ori pe zi. O fată trebuie să-şi îngrijească părul, zice. Da peria aia mă trage de păr, mami, tu nu vezi că mă trage? Nu te trage peria, te tragi singură, fiin’că mişti capul, zice ea. În fiecare seară şi-n fiecare dimineaţă aceeaşi poveste. O perie am ascuns-o după dulap, una am aruncat-o la gunoi, una e la casa de la ţară, dar ea cumpără mereu altele. Vrei să mergem la ciufulici? zice. Mergem şi te tunzi scurt imediat. Nu vreau să mă tund scuuurt. Vreau să am părul luuung, până la mijloc. Să am două cozi lungi, cum are Ochi-Albaştri din cartea cu Habarnam. Ei, dacă vrei păr lung, atunci trebuie să te piepteni. De cel puţin două ori pe zi. Altfel, faci câlţi în păr, aşa cum a păţit Malefica. Malefica e o maşteră din poveşti, adică o mamă vitregă. Şi iar mă trage de păr cu peria aia nesuferită. Când mă culcă tati e bine, fiindcă nu mă piaptănă niciodată. Dar a două zi de dimineaţă e rău, pentru că vine mami şi se prinde că nu-s pieptănată. Şi ţipă la tati. Nici atâta lucru n-ai putut să faci? Şi eu ţin cu tati, că nu-mi place deloc pieptănatul. Dar nu-mi place nici cînd ţipă mami…

Şi acum ţipă. Amândoi. Nu de la peria mea, de la altceva. Tip şi eu la Zmeul Zmeilor. Să-ţi strângi jucăriile imediat, îi zic. Şi să-ţi faci patul. Şi să te piepteni. Da n-am ce! îmi spune şi-mi arată două şuviţe de păr verzui. Atâta are şi el, două şuviţe amărâte. Probabil din cauză că nu s-a pieptănat când era mic, i-a căzut tot părul. Bietul de el, dacă n-a avut părinţi să se-ngrijească de el. Da putea să fie mai rău, putea să aibă părinţi şi părinţii lui să divorţeze. Aşa cum au divorţat părinţii lu Sonia, cea mai bună şi mai veche prietenă a mea. Ne ştim de când eram bebeluşe mici în cărucioare, dar părinţii ei s-au despărţit tot atunci, nu prea ştiu de ce. Uneori, oamenii… Aşa începe mami să-mi explice. Uneori, oamenii… După aia vine explicaţia. Uneori oamenii nu se mai înţeleg. Şi atât. Da de ce? De ce nu se mai înţeleg? Pentru că nu se mai iubesc. Da de ce? Pentru că aşa se-ntîmplă uneori cu oamenii. Da de ce? Mami se enervează. Pentru că asta e. Atunci o întreb pe mama lu Sonia şi mama lu Sonia începe la fel. Uneori oamenii… Aceeaşi chestie. Uneori oamenii nu se mai înţeleg. Da de ce? Pentru că se ceartă. Da de ce? Pentru că aşa se-ntâmpla uneori cu oamenii. Da de ce? Şi tot aşa. Nu aflu niciodată nimic. Probabil pur şi simplu uneori oamenii di-vor-ţea-ză. E ceva ce se poate întîmpla oricând. Ai nişte părinţi şi deodată te trezeşti că pac!, divorţează şi stai numai cu unul din ei, de obicei cu mama, şi celălalt te vizitează sâmbăta în parc, de obicei tata. Numai lu Zmeul Zmeilor nu i se poate-ntâmpla aşa ceva, fiindcă părinţii lui au murit. Şi poate că, oricum, la zmei nici nu-i obiceiul asta urât…

Mai devreme, mami a aruncat cu pianul meu de jucărie în tati. Era foarte nervoasă şi plângea. Zicea că de ce nu duce tati odată lemnele alea pline de cuie care zac la noi în sufragerie de când ne-am mutat. Că o să ne înţepăm cu toţii în ele. Că l-a rugat de o mie de ori. Plângea, aşa cum plâng eu cînd îmi pierd vreo jucărie. Şi tati îi spunea că se poartă ca o nebună. Şi atunci mami a tăcut şi s-a uitat lung la el şi primul lucru pe care-a pus mâna a fost pianul meu de jucărie. L-a apucat şi l-a aruncat înspre tati. Şi după ce pianul l-a lovit pe tati în umăr, s-a izbit de perete. I-au zburat două clape şi s-a ciobit. Uite ce-ai făcut, ai stricat pianul copilului, a spus tati. Tu m-aduci în halul ăsta! a ţipat mami din nou. Ba tu te-aduci singură, nu vezi că eşti o nebună?! Şi atunci tati a făcut chestia aia urâtă. A ridicat palma. Eu am închis ochii. O ţineam pe mami de fustă, strâns de tot. Zmeul Zmeilor îşi pusese mâinile la ochi. Nici unul dintre noi nu a văzut nimic. Zmeul Zmeilor m-a luat apoi de mână şi m-a dus la mine în cameră. Să nu plângi, Zamfira, mi-a zis, noi n-am văzut nimic, noi suntem nişte dragoni cu aripi albastre şi putem să ne întindem aripile când vrem şi să zburăm, şi nici măcar nu avem nevoie de praf magic, aşa cum aveau nevoie Peter Pan şi Wendy, noi putem pur şi simplu să facem asta, şi dacă tu o să oboseşti sau o să te plictiseşti de atâta zburat, o să te faci la loc fetiţă, iar eu o să rămân dragon şi-o să te odihneşti pe spatele meu şi-o să te port în zbor, o să te duc în Ţara Minunilor şi-n Ţara de Nicăieri, o să trecem peste Pârâul Castraveţilor şi-o să vizităm Oraşul Zmeielor, o să zburăm în jungla Amazonului împreună cu ultimii papagali Ara albaştri şi-o să cântăm pe străzile Parisului cu pisicile artistocrate, o să ne scufundăm în adâncurile Oceanului Indian alături de peştişori exotici pe nume Nemo şi-o să ne mirăm împreună de fetiţa pe care-o cheamă Jaqueline, aşa cum o cheamă şi pe mama ei, şi pe tatăl ei, şi pe sora ei, şi pe întreaga ei familie, o să ajungem în Ţara Tuturor Sălbăticiunilor, unde trăiesc cele mai fioroase arătări cu gheare şi cu colţi, o să ne urcăm într-un tren – un expres – care ne va duce din Era Cretacică în cea Jurasică şi-o să ajungem la un palat cu totul şi cu totul din cleştar şi gheaţă, unde locuieşte o prinţesă îngheţată, şi de-acolo mai departe, la Polul Sud unde-o să ne aştepte o familie întreagă de pinguini, dintre care unul cu voce de tenor, şi-uite aşa o să călătorim în toate colţurile lumii, ale galaxiei şi-ale timpului, din poveste-n poveste şi din planetă-n planetă, până când vei fi adormit pe spatele meu şi-atunci eu o să te aduc acasă, o să te las uşurel în pătuţul tău vegheat de dinozauri de pluş îmbrăcaţi în rochii de prinţesă, şi o să visezi în continuare până dimineaţa, iar când te vei trezi, mami şi tati îţi vor zâmbi amândoi şi te vor săruta de bună-dimineaţa şi nu se vor mai certa niciodată şi totul va fi bine.

Poate că mânca urât la masă Zmeul Zmeilor, cu gura deschisă şi cu coatele pe masă, da măcar îşi ţinea promisiunile. Nu ca mami şi ca tati, care-mi promiteau mereu că n-or să se mai certe şi tot se certau. Uneori îl luam şi pe zmeu la grădiniţă cu mine. Dacă voia, se putea face mic-mic, cât să încapă într-un buzunar. Nu-l duceam în clasă, îl lăsam la vestiar, că doamna nu ne lasă cu jucării de-acasă. Tu stai aici cuminte, îi ziceam, şi te chem eu dacă am nevoie. El dădea din cap că da, deşi nu prea-i convenea. Cred că se plictisea să stea închis acolo. O dată i-am zis şi lu Sonia de el. Ştii că eu am un zmeu mic, care dacă vrea el se face mare şi zburăm împreună? Nu există zmei, mi-a zis Sonia. Tot aşa, mai demult, i-am zis că am o piatră fermecată care dacă o pun sub pernă îmi dă vise frumoase. Mami mi-a dat-o. Era o piatră din Marea Neagră, pictată de o prietenă de-a ei, artistă. Mami a zis că e secretul nostru, şi chiar aşa a şi fost, numai că nu puteam să nu-i zic lu Sonia. E cea mai bună prietenă a mea. Dar Sonia nu m-a crezut. Nu există aşa ceva, mi-a zis. Ba da, e o piatră vrăjită şi, dacă ţi-o pui sub pernă, îţi dă vise frumoase! Nu există vrăji, o ţinea Sonia pe-a ei. Ba daaa! am ţipat eu şi-am dat din picior. Eram la mine acasă şi ne jucam cu colecţia mea de dinozauri. Mama mea şi cu mama ei stăteau în bucătărie şi beau ceva din nişte pahare cu picior şi râdeau şi făceau chestia aia care nu-mi place mie. Fumau cu ţigările! Le-am zis de nu ştiu câte ori să nu mai facă asta, dar ele nu înţelegeau. Doar se prefăceau că nu fumează, când intram în bucătărie, îşi ascundeau ţigările. Dar eu tot le vedeam! Dacă nu terminaţi imediat, o să vă arunc pe geam pachetul ăla! le ameninţam. Şi ele mă trimiteau înapoi la joacă. Mama îmi spusese să nu arăt la nimeni piatra vrăjită de vise. Sonia nici măcar nu credea că există. Aşa că am scos-o de sub pernă şi i-am arătat-o. Oau, ce frumoasă e! s-a mirat ea. Desenase foarte frumos pe piatră prietena lu mami care era artistă şi avea părul foarte lung şi locuia într-o cameră care era şi dormitor, şi sufragerie, dar care nu avea baie, dacă voiai la baie trebuia să treci prin bucătărie şi să ieşi pe balcon şi de-abia de acolo ajungeai în holul care dădea la baie, aşa că am întrebat-o pe prietena lu mami ce face dacă trebuie să facă pipi într-o noapte de iarnă în care ninge foarte tare, dar mami m-a rugat frumos să nu mai pun astfel de întrebări oamenilor atunci când suntem la ei în vizită.

M-am bucurat că şi lu Sonia îi plăcea piatra mea. Haide, ne dă acuma visul? m-a întrebat ea. Nu, Sonia, nu se poate aşa. Trebuie să fie noapte şi trebuie să fii numai tu şi s-o ţii sub pernă şi înainte să te culci să te gândeşti la lucruri frumoase. Atunci dă-mi-o şi mieee la noapte, m-a rugat. Te rooog, doar o noapte! Nu ştiam ce să fac. Mami îmi spusese că e secretul nostru. S-ar fi supărat dacă ar fi auzit că o dau la altcineva. Dar Sonia e cea mai bună prietenă a mea. Ne ştim de când eram nişte bebeluşe în cărucioare. Voiam să viseze şi ea visele cele mai frumoase, aşa cum visam şi eu. M-am uitat cu coada ochiului la Zmeul Zmeilor, care stătea ascuns într-un colţ. Ce să fac? l-am întrebat. Dar el nu zicea nimic, aşa făcea mereu când era cineva în vizită, se ascundea într-un colţ şi tăcea din gură. De parcă nici n-ar fi existat… Bine, i-am zis lu Sonia, ţi-o dau, da numai în seara asta. Mâine mi-o dai înapoi! Şi i-am dat piatra fermecată de vise. Numai că a două zi Sonia a venit la grădiniţă supărată. Nici nu voia să vorbească cu mine, la început. E o porcărie, piatra aia, mi-a zis. Am visat urât! Ai zis că dă vise frumoase şi am avut coşmare toată noaptea. Păi, ai ţinut-o sub pernă şi te-ai gândit la lucruri frumoase? am întrebat-o. Da, normal că am ţinut-o! a răspuns Sonia, enervată. E o porcărie, dă vise urâte! Aşa că am aruncat-o! Am început să plâng. Acum ce mă fac? îl întrebam pe Zmeul Zmeilor. Sonia mi-a aruncat piatra mea de vise frumoase şi mami o să se supere, că ea mi-o dăduse. Zmeul Zmeilor mi-a zis să-i povestesc lu mami exact ce s-a întâmplat. Nu, c-o să se supere şi-o să mă certe! Dar el o ţinea pe-a lui. Aşa că, până la urmă, i-am zis lu mami şi ea a început să râdă. Râdea de se prăpădea! Nu te superi, mami? Nu, a răspuns ea şi râdea şi râdea, că şi când ar fi fost ceva grozav de amuzant că Sonia aruncase piatra fermecată la gunoi. Şi a început din nou să-mi explice chestia aia cu “uneori, oamenii…”. Şi apoi am mers împreună la prietena ei artistă şi mi-am ales altă piatră de vise, una mai mare, cu desene şi mai frumoase, şi n-am mai întrebat-o ce face dacă-i vine să facă pipi într-o noapte geroasă de iarnă.

Coperta cărţii a fost realizată de artistul Dominic-Petru Vîrtosu, iar fotografia autoarei, de  Barna Nemethi.