Bookaholic are onoarea de a publica, în avanpremieră, un fragment din volumul Jurnale a lui John Fowles, carte care va apărea săptămâna aceasta la Editura Polirom, în colecția ”Biblioteca Polirom” și în traducerea lui Radu Pavel Gheo. Spun ”onoarea” pentru că, cel puțin din punctul meu de vedere, Fowles este unul dintre cei mai faini și talentați scriitori ai secolului XX. Iar după ce veți citi fragmentul de mai jos, sigur veți fi de aceeași părere cu mine și, poate, îl veți privi pe Fowles cu alți ochi. Jurnale este, așadar, o lectură musai pentru bookaholici. 

Fragment

25 octombrie

C.: Pari supărat. Ce te necăjeşte cel mai tare?

Eu: Timpul – lipsa lui.

C.: De ce?

Eu: Cred că principalul motiv e acela că singura „muncă“ pe care vreau s-o fac e scrisul. Chiar dacă ştiu că nu m-aş descurca foarte bine dacă ar fi să scriu sistematic.

C.: De ce n-ai putea să scrii sistematic?

Eu: Pentru că nu pot să scriu bine decît în anumite stări. Dacă mă silesc să scriu vrînd-nevrînd, scrisul mi se degradează rapid. Atenţia mea e foarte uşor de distras. Am o poftă nesăţioasă de experienţe noi, literare sau directe.

C.: Pe care le preferi?

Eu: Pe cele literare. Sau, oricum, artistice.

C.: Aşadar, vrei să duci o viaţă de huzur şi să scrii numai cînd eşti în starea potrivită.

Eu: Da. Doar că nu sînt de acord cu „huzur“. Un trai lipsit de grija zilei de mîine.

C.: Ce alte griji ai?

Eu: Financiare: cîştigăm destul ca să trăim relativ bine, dar punem puţin deoparte. Mai degrabă trăim de azi pe mîine, deşi nu ne lipsesc niciodată banii de cheltuială. Cîştigăm împreună în jur de 1.500 de lire net. S-ar putea să pară mult, dar simţim că ne lipsesc destule lucruri.

C.: Ce?

Eu: Mi-ar plăcea să-mi cumpăr o casă, o maşină, o fermă la ţară; cărţi vechi, obiecte de artă şi discuri. Poate că nu pot să explic pur şi simplu aşa: mă simt vinovat dacă îmi cumpăr pentru plăcerea personală ceva care costă mai mult de zece şilingi. Şi vacanţe. Nu pot pleca niciodată în vacanţă fără să simt o presiune financiară. Dar, în ansamblu, problema banilor nu mă îngrijorează foarte tare.

C.: Ai aproape treizeci şi cinci de ani. Eşti iritat în secret că soţia ta trebuie să muncească în continuare?

Eu: Da, mi-ar plăcea ca E. să facă un copil. Nu poate rămîne gravidă. Asta e o grijă suplimentară.

C.: Tu îţi doreşti un copil?

Eu: Mă bănuiesc că da. Mă tem de toate problemele – financiare şi conjugale. Vreau un copil în primul rînd de dragul lui E. – şi de dragul tatălui meu.

C.: Nu al mamei tale?

Eu: În primul rînd al tatei.

C.: Alte griji?

Eu: Că scriu şi nu sînt publicat.

C.: Ai încercat să-ţi publici scrierile?

Eu: Am încercat cu o carte. Nu mi-a ieşit.

C.: O evaluare proastă?

Eu: Cîteva evaluări au fost proaste, altele mai mult sau mai puţin încurajatoare.

C.: Criticile erau îndreptăţite?

Eu: Multe dintre ele. Acum revizuiesc unele bucăţi din carte şi trebuie să modific mult. În principal stîngăcii de exprimare.

C.: De ce n-ai încercat să publici altă lucrare? Ai scris mai multe?

Eu: Am scris şi alte cîteva cărţi. Dar creez foarte lent şi timpul pare să-mi fie de ajutor. Vreau să spun că scriu foarte rapid, dar simt întotdeauna nevoia să revizuiesc şi iar să revizuiesc. Uneori trec ani pînă să-mi dau seama ce-i greşit la o poezie – chiar şi cînd e vorba de lucruri foarte evidente. Aşa că am tendinţa să las tot ce scriu să se coacă sau să se decanteze lungi perioade de timp.

C.: Ai scris ceva despre care să poţi spune „Nu mai revizuiesc nimic“?

Eu: Cîteva poezii.

C.: Ai încercat să le publici?

Eu: Nu.

C.: De ce nu?

Eu: Din mai multe motive combinate. Mai întîi mintea mea suferă de o anumită constipaţie care îmi afectează toate acţiunile. Nu vreau să spun că am o minte leneşă – probabil că e hiperactivă. Dar am tendinţa să mă agit în sinea mea atunci cînd alţii urlă, să mă arăt mult mai raţional decît simt atunci cînd vorbesc, să nu mă „deprind“ cu oamenii, să evit lucrurile noi – indiferent ce ar fi ele, de la o cămaşă nouă pînă la o schimbare într-o relaţie. Cred că din cauza asta admir secolul al XVIII-lea: regulile nu fuseseră date peste cap în maniera romantică.

C.: Şi alţi factori?

Eu: Prea multă ambiţie. Vreau doar ce e mai bun şi ştiu din experienţă că, de fapt, ceea ce pare mai bun ziua asta sau luna asta sau anul ăsta adesea nu mai este aşa data viitoare. Mallarmé e o personalitate care mă bîntuie. Genul acesta de dificultate, această răbdare a scriitorului greu de mulţumit, mă încîntă peste măsură. Desigur, reversul medaliei e că mă tem de publicare şi de critici.

C.: Ar fi posibil să nu fie asta esenţa problemei? Factorul
constipant?

Eu: E, cu siguranţă, ceva important. De pildă, îmi imaginez adesea că sînt un scriitor vestit, visez, ca Mitty2, cu ochii deschişi şi simt o plăcere deosebită. Cred că şi anonimatul îmi face plăcere. Ascensiunea Parnasului nu pot s-o fac. Începutul e acceptabil, dacă aş ajunge în vîrf, aş fi extaziat; problema e drumul dintre cele două.

C.: Asta nu-i o atitudine infantilă? Nu există şi altă metodă
de-a ajunge în vîrf?

Eu: Ba da. Să scrii o carte care să fie recunoscută imediat ca fiind valoroasă – adică nu doar reuşită din punct de vedere tehnic, ci care să exprime întru totul fiinţa umană. Astfel aş fi aruncat de la poalele Parnasului drept în vîrful lui. Cînd am stat în Grecia, am urcat la propriu pe Parnas. A fost un drum greu. Dar pot aplica morala evidentă şi la Parnasul meu metaforic. Nu pot accepta tîrîişul umil.

C.: Dacă ai publica o carte şi ar avea parte de cronici proaste, ce îţi închipui că s-ar întîmpla?

Eu: Aş fi dezamăgit, normal.

C.: Şi soţia ta?

Eu: Am încredere în ea. Nu mi-ar reproşa-o în nici un fel.

C.: Alţi oameni?

Eu: Părinţii şi prietenii mei – de ei probabil că mi-ar fi ruşine. Dar mult mai mult de colegi şi de elevi. Din cauza asta visez la anonimat.

C.: Aşadar, le critici opiniile?

Eu: Nu opiniile, ci atitudinile faţă de mine. Toate cărţile mele implică o dezvăluire a propriului meu sine. Dacă această dezvăluire ar avea succes nu m-ar supăra. Dar dacă nu, atunci ruşinea ar fi cumva dublă.

C.: De ce toate cărţile tale sînt o dezvăluire a sinelui?

Eu: Pentru că am senzaţia că sinele meu e singurul lucru pe care îl cunosc cu adevărat. Mă gîndesc la acest sine aproape ca la un „el“, ceva separat de mine. Cînd scriu poezii despre mine, uneori pun verbul ce urmează după „eu“ la persoana a treia. „Eu vrea sau nu vrea…“ genul ăsta de treburi.

C.: Asta este o dedublare autentică a personalităţii tale sau pur şi simplu o opţiune poetică?

Eu: O dedublare. Mă gîndesc adesea la sinele meu ca la un „altul“. Ştiu că e greşit, că duce la observaţie şi contemplare – la inacţiune şi, din nou, la constipare.

C.: Şi cum e cu slujba ta normală de la St. G.?

Eu: Nu-mi place St. G. şi nu-mi place să lucrez acolo. Dar există şi avantaje.

C.: Explică-mi.

Eu: Sînt propriul meu stăpîn, pot preda cum am eu chef. Nu există nici un fel de amestec dinspre partea academică. Nu-mi place nici un fel de slujbă la care mă silesc condiţiile financiare – dar, dacă tot trebuie să fac o astfel de slujbă, accept să predau şi chiar îmi face plăcere.

C.: Şi dezavantajele?

Eu: Nu-mi place să lucrez într-o şcoală care nu are nici un fel de prestigiu academic, care e în realitate un fel de maşină de cîrnaţi pentru note la examene. Mi-ar plăcea să predau mai bine decît o fac; aş putea preda mai bine; dar mă înfurie orice minut pe care îl pierd din orele de creaţie. Vreau să spun că nu citesc destule cărţi de specialitate şi aşa mai departe. Nu sînt ineficient, dar nu sînt atît de bun pe cît aş putea fi.

C.: Ţi-e ruşine să le spui oamenilor – prietenilor pe care nu i-ai mai văzut de multă vreme şi aşa mai departe – de locul unde lucrezi? De munca propriu-zisă?

Eu: Nu mi-e absolut deloc ruşine de munca propriu-zisă. De locul unde muncesc, da. Dar mi-e şi ruşine că mi-e ruşine. Adică eu consider că sînt mai presus de asemenea lucruri şi mă dezgustă să roşesc cînd spun: „La un colegiu de secretariat pentru fete“. Nu mă simt întotdeauna foarte încîntat de slujbă, pentru că predarea englezei e percepută ca o treabă pe care poate s-o facă oricine – dar eu ştiu că nu-i aşa.

C.: De ce nu îţi iei o slujbă de care să nu-ţi fie ruşine în nici un fel?

Eu: În afară de scris, nu mă pot gîndi la nici o altă slujbă de care să nu-mi fie ruşine într-un fel sau altul.

C.: O slujbă de profesor mai bună?

Eu: Poate că aş putea găsi o slujbă mai bine plătită. Dar condiţiile academice în care predau sînt la fel de bune ca oriunde. Argumentul dominant aici este acela că mă îngrozeşte gîndul la timpul pe care l-aş pierde cu adaptarea la un alt mediu, la o altă slujbă, poate şi la o altă limbă. Vezi tu, timpul, lipsa lui, îmi domină toate gîndurile. Ştiu care e cantitatea minimă de timp pe care mi-o pot dedica slujbei mele actuale fără să-mi dezamăgesc studenţii sau angajatorul.

C.: Asta nu te face să ai conştiinţa încărcată?

Eu: Mici înţepături, atîta tot. Sînt prost plătit. Angajatorul meu şi cu mine am ajuns la un modus vivendi: el mă plăteşte prost, dar nu mă dirijează în nici un fel. Îşi hrăneşte prost caii, dar nu-i istoveşte cu munca.

C.: Ar fi corect dacă aş spune că dedublarea personalităţii tale este înlesnită de circumstanţele slujbei tale din momentul de faţă?

Eu: Foarte corect. Într-una din lumi mă văd ca pe un măgar ce învîrte o roată de moară; în cealaltă, cea reală, sînt propriul meu stăpîn. De aceea nu vreau ceea ce mulţi ar numi o slujbă „mai bună“: ar pretinde în mod cert o mai bună integrare a celor două feţe ale mele. Într-un anumit sens, mă silesc să fac slujba asta pentru a mă sili s-o urăsc. Sînt foarte speriat de slujbele care controlează viaţa omului, care se transformă din mijloc în scop. De obicei reuşesc să mă detaşez complet de slujbă atunci cînd vin acasă şi închid uşa în urma mea. Simt că totul conspiră împotriva persoanei care doresc să fiu. Trebuie să mă lupt cu ghearele şi cu dinţii ca să-mi păstrez imaginea. Nu e tocmai o iluzie. Părinţii mei n-au crezut niciodată în mine altfel decît într-un măgar învăţat să învîrtă roata morii – şi nici puţinii mei prieteni. Nu am încredere nici măcar în E. La fel ca toate femeile, are un respect înnăscut faţă de măgarii ce trag în jug. De pildă, i-am sugerat – şi nu doar o dată – că ar trebui să renunţe la slujbă. Am fi nevoiţi să facem economii serioase – să renunţăm la fumat, să cumpărăm lucruri la mîna a doua, să mergem numai în vacanţe foarte ieftine, să cumpărăm mai puţine haine şi aşa mai departe. Şi totuşi ea se opune. E ceva ce nu pot să pricep. Aş face orice sacrificiu (în afară de acela de-a renunţa la ea) pentru a scăpa de „slujba“ de la moară. Dacă vrei, poţi să numeşti asta schizofrenie uşoară. Dar pentru mine e un reper al apărării cetăţii asediate a sinelui meu. Cele două euri separate ale mele sînt, ca să spun aşa, zidurile mele.

C.: Punctul slab al sistemului tău de apărare mi se pare a fi teama ta de publicare. Înţeleg că ai motive să aperi acest statu-quo al vieţii tale. Dar e cert că metoda cea mai sigură de-a ridica asediul e publicarea. Dacă eşti demolat de toată lumea ca scriitor, atunci aperi un oraş fără valoare. Dacă eşti ridicat în slăvi, atunci asediul se va sfîrşi. Dacă – şi în mod cert asta e varianta cea mai probabilă – n-o să fii nici demolat, nici ridicat în slăvi, s-ar putea ca asediul să continue, dar cel puţin atunci ai avea ceva de apărat. Eşti de acord?

(Prăbuşirea echipei schizofrenice.) […]

 ***

Prezentarea Editurii Polirom

Volumul Jurnale reuneşte cele mai reprezentative fragmente din jurnalul început de John Fowles în 1949, cînd era încă student la Oxford, şi ţinut fără întrerupere mai bine de o jumătate de secol. Scrise într-un stil de o francheţe cuceritoare, chiar dacă pe alocuri şocantă, acestea invită cititorul la o incursiune deopotrivă în viaţa cotidiană şi în lumea imaginară a unuia dintre cei mai ingenioşi scriitori ai secolului XX.

Volumul, care are savoarea şi virtuozitatea romanelor lui Fowles, cuprinde însemnări despre experienţele din anii petrecuţi ca profesor în Franţa şi apoi pe insula grecească Spetses, despre relaţiile sale amoroase şi căsătoria furtunoasă cu Elizabeth sau despre întoarcerea în Anglia şi eforturile uriaşe de a-şi construi o carieră literară. Fowles vorbeşte cu onestitate despre succesul cunoscut după publicarea romanelor Colecţionarul şi Magicianul, despre relaţiile cu alţi scriitori, cu editorii sau regizorii care s-au ocupat de ecranizarea romanelor sale, dar şi despre retragerea în casa de lîngă Lyme Regis şi dezamăgirea tot mai profundă pe care i-o pricinuiesc o lume dezbrăcată de magie şi o societate din ce în ce mai materialistă.

John Fowles s-a născut în 1926, la Leigh-on-Sea, o mică localitate din comitatul Essex. După ce a urmat cursurile Universităţii din Edinburgh, în 1950 a obţinut o diplomă în literaturile franceză şi germană la Oxford, unde i-a descoperit pe existenţialiştii francezi şi pe promotorii Noului Roman. A predat literatură franceză la New College, Oxford, a fost profesor de limba şi literatura engleză la Universitatea din Poitiers, apoi la Colegiul Anargyrios de pe insula grecească Spetses (experienţă evocată în Magicianul), pentru ca între 1954 şi 1963 să predea engleza la Colegiul St. Godric din Londra. A dobîndit recunoaşterea internaţională odată cu apariţia primului său roman, Colecţionarul (1963), care a avut un mare succes la public şi s-a bucurat de elogiile criticii, Fowles fiind considerat un scriitor cu o forţă imaginativă şi inovatoare excepţională, reputaţie pe care au confirmat-o următoarele sale romane: Magicianul (1965; ediţie revizuită în 1977), Iubita locotenentului francez (1969), Daniel Martin (1977), Mantisa (1982), Omida (1985). Patru dintre cărţile sale (Magicianul, Colecţionarul, Iubita locotenentului francez şi Turnul de abanos) s-au bucurat de ecranizări celebre, cu o distribuţie remarcabilă, distinse cu cele mai prestigioase premii din domeniul cinematografiei.

Scriitor prolific, Fowles a publicat şi eseuri (The Aristos, 1964; Wormholes, 1998), nuvele (Turnul de abanos, 1974), poezii, traduceri, prefeţe, cronici literare şi comentarii la albume de artă fotografică. În 2003 a văzut lumina tiparului primul volum al jurnalelor sale intime, urmat în 2006 de volumul al doilea. La Editura Polirom au apărut pînă în prezent: Iubita locotenentului francez (2002, 2008, 2011), Colecţionarul (2002, 2007, 2011), Magicianul (2002, 2013), Mantisa (2003), Turnul de abanos (2003), Daniel Martin (2004, 2009), Omida (2005; 2009) şi Copacul (2007).

Eli Bădică

și-a încheiat studiile de licență la Facultatea de Litere, UB, Literatură Universală și Comparată, iar pe cele de masterat la SNSPA, Antropologie. În prezent, este redactor colaborator la „Suplimentul de cultură”, „DLITE”, „Revista Arte și Meserii” etc. Printre altele, managerul proiectului „Carte peste carte” al Asociației Paspartu. Editor, coordonează colecția „n'autor”, de literatură română contemporană de la Editura Nemira.


4 comentarii
    1. Eli BădicăEli Bădică Post author

      Exact! Chiar la acest lucru m-am gândit și eu citind fragmentul. Plus că, în mintea mea, Fowles nu părea să aibă nesiguranțe. M-a surprins tare mult.

      Reply
  1. Maria Elisabeta BoamfăMaria Elisabeta Boamfă

    tks. Eli, e clar în lista celor zece cărți care urmează a fi achiziționate 🙂 Un vrai delice! Abia aștept să-l savurez.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *