Deşi nu are nimic fantastic în construcţia lui, romanul lui Chloe Aridjis, Cartea norilor (2009, Prix du Premier Roman Étranger), este departe de a fi o simplă incursiune realistă în Berlinul de după căderea Zidului. Un oraş prins în ritmul înnebunitor al modernităţii, al adaptării la un prezent care încearcă să şteargă ultimele graniţe dintre Est şi Vest, Berlinul este şi un spaţiu încărcat de o istorie încă dureroasă: atracţia pentru latura sa tenebroasă este mai vie decât oricând, iar miturile urbane legate de nazism şi Hitler sunt deja parte a vieţii oraşului. Sunt mituri care, după cum e de aşteptat, lasă mai degrabă loc imaginaţiei să se dezvolte, astfel că organizarea de vizite în subteranele unde se presupune că s-ar fi aflat, cândva, popicăria Gestapoului, unde veneau să se relaxeze după ce torturau sau omorau pe cineva, nu are neapărat scopul de a reconstitui un fragment de trecut, cât mai degrabă de a colora rutina unui oraş ce pare uneori prea uniform.

Romanul lui Chloe Aridjis, scriitoare newyorkeză, dar care a petrecut perioade lungi în Mexic şi în Olanda, nu oferă multiperspectivism, ceea ce este descris este pur şi simplu Berlinul subiectiv al tinerei Tatiana, emigrată din Mexic şi care îşi găseşte aici spaţiul ideal pentru a se retrage în sine. Cu un comportament ce frizează nevroticul şi mizantropia, Tatiana are o viaţă socială aproape inexistentă, iar singurele ei contacte cu realitatea o împing şi mai mult în izolare: şeful ei, istoricul Weiss, pentru care transcrie diferite intreviuri legate de istoria Berlinului şi în numele căruia chiar realizează câteva interviuri, şi meteorologul Jonas, pasionat de nori, acei nori care, ca prin minune, se lasă peste oraş chiar în momentul când Tatiana şi Weiss se află în pericol de moarte, salvând-i.

Fantoma nazismului nu se trezeşte la viaţă doar în subteranele Gestapoului, ci şi în micile, dar îngrijorătoarele semne ale supravieţuirii mentalităţii ce a făcut ravagii la jumătatea secolului XX: Tatiana observă, cu groază, afişe de campanie pentru partidul de extremă dreaptă din Germania. Nu întâmplător, romanul se deschide chiar cu imaginea fantomatică a lui Hitler, deghizat într-o bătrână, circulând nestingherit prin oraş, chiar în acel U-Bahn ce devine atât de liniştitor pentru Tatiana.

Dar Berlinul poartă şi cicatrici mai noi, lăsate de Războiul Rece. Arhiva oraşului păstrează copii după desenele pe care copiii din Berlinul de Est le făceau, prin anii ’70, pe Zid, în încercarea de a-şi imagina ce e dincolo. Chiar Jonas este unul dintre acei copii, desenând, la acea vreme, o familie de furnici care se strecoară pe sub Zid. La fel de vie în amintirea locuitorilor este existenţa aşa-numitelor „staţii-fantomă” – staţii din Berlinul de Est, prin care, din pricina împărţirii asimetrice a oraşului, trenurile din Vest trebuiau să treacă pentru a ajunge din nou în Vest, evident fără a mai opri în acele staţii.

Referirea atât de frecventă la nori, în romanul lui Chloe Aridjis, nu este făcută doar pentru a descrie mai amănunţit pasiunea lui Jonas pentru fenomenele meteorologice, cât pentru a proiecta, simbolic, situaţia Berlinului (şi, extrapolând, a oricărui spaţiu), din trecut şi din prezent: sistemele sunt schimbătoare şi, oricât de ameninţătoare ar părea la un moment dat, se pot destrăma fără veste. Dar, la fel de neaşteptat cum se adună norii de furtună, ameninţarea întoarcerii unei sistem opresiv este primejdios de reală.

Toate structurile se pot prăbuşi. Trebuie doar să ne uităm la existenţa lor, condamnată la dezrădăcinare şi fragmentare. Fiecare nor se confruntă cu moartea prin pierderea formei, plutind către propria moarte, unii mai repede decât alţii, fiind creaţi să se autodistrugă înainte de a ajunge la celălalt capăt al orizontului.”

Norii sunt un simbol nu numai al nestatorniciei sistemelor politice, dar şi al incertitudinii, al sentimentului alienării şi al dezrădăcinării, trăite intens de Tatiana, care încearcă permanent să găsească puncte de reper, mici certitudini care să-i confere o minimă siguranţă: traseele bine definite ale U-Bahn-ului şi S-Bahn-ului, cu mesajul înregistrat care anunţă staţiile, turnul televiziunii, pe care îl caută mereu cu privirea când se rătăceşte, pentru a şti ce direcţie să urmeze, chiar şi prezenţa familiară a unei cerşetoare din Alexanderplatz îi conferă o senzaţie de stabilitate.

O altă obsesie a cărţii este lumina, mai degrabă nevroza cauzată de lumină. În opinia Tatianei, Berlinul şi, în general, oraşele sunt locuri care au alungat întunericul, instaurând o dictatură a luminii. Fobia ei faţă de lumină o determină să se înscrie într-o asociaţie „care se străduia să conserve întunericul în oraşe şi la ţară”, Asociaţia Ceruri Întunecate. Noaptea, nici măcar draperiile nu pot opri intruziunea luminii artificiale de pe străzile ce nu par a dormi niciodată. În permanenţă agasată de lumină şi de forfota oamenilor, Tatianei îi este imposibil să se bucure de oraş, să-l vadă cu mintea limpede, aşa că plimbările ei sunt mai mult nocturne:

La fel ca o persoană desfigurată care iese din casă abia după lăsarea întunericului, aşteptam până la căderea serii ca să ies afară, apoi mergeam doar pe străzile liniştite, iar la fiecare câţiva metri mă uitam în sus în căutarea iluziei că luna călătoreşte pe bolta cerească, în timp ce norii se chinuie în zadar să ţină pasul cu ea, o ispită fugind de-a pururea de turma de pretendenţi.”

Dar asemenea norilor, şi certitudinile riscă să se destrame: nu întotdeauna reuşeşte să vadă turnul televiziunii, pentru a se orienta, se întâmplă ca uneori mesajul înregistrat în metrou, care anunţă staţiile, să nu se audă, iar cerşetoarea din Alexanderplatz să nu se afle în locul ei obişnuit. Neputinţa Tatianei de a se ataşa de cineva, în acest oraş violentat de lumină, o face să simtă nevoia de a pleca. Asemenea norilor, care, după ce se destramă, sunt uitaţi, şi amintirile Tatianei despre Berlin, după ce se întoarce în Mexic, par a-şi pierde conturul.

Chloe Aridjis, Cartea norilor, traducere de Ioana Pricop, Editura Allfa, 2012

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *