Cu Ana Maria Sandu a fost așa: mai întâi am întâlnit-o în paginile volumului Pereți subțiri, apoi am cunoscut-o la evenimentul „Prozatoare române contemporane” de la MNLR, unde am fotografiat-o pentru expoziția de la final, după care, din vorbă-n vorbă, am stabilit o întâlnire pentru rubrica Bibliotecă de scriitor. Și uite-așa am pătruns, nu fără emoție, în blocul de lângă Grădina Icoanei, cel care a inspirat povestirile din Pereți subțiri.

În apartamentul scriitoarei mă așteptau câteva surprize: încă de la intrare, am fost întâmpinată de Vadu, pisica prietenoasă, cu personalitate de cățel, pe care Ana Maria Sandu a pescuit-o de pe plaja cu același nume. Veți vedea mai jos cum a contribuit Vadu la ședința foto, oferindu-ne un instantaneu care ne-a amuzat zile în șir. Apoi, am aflat că din apartamentul Anei, ieșind pe geam, se poate ajunge direct pe acoperișul blocului, de unde se deschide o priveliște extraordinară a zonei Icoanei. Vă puteți imagina că n-aș fi plecat prea curând de acolo, mai ales că interiorul inundat de lumină și naturalețea cu care a decurs discuția noastră mi-au dat o neașteptată stare de bine.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a cărților?

N-am nici o idee. Dar le-am numărat pe cele de pe un raft. Sunt 58. Am vreo 13 rafturi, deci se strâng vreo 800 de cărți. Ca să nu le mai pun la socoteală pe cele care stau teancuri pentru că sunt noile venite și așteaptă un loc, după ce o să fie citite. Ceea ce nu e chiar un număr mic, când te gândești că apartamentul în care locuiesc are 43 de metri pătrați. Încep să înțeleg de ce fetița unei prietene, când a intrat prima dată la mine, a zis: „Ana, ție chiar îți place să citești!”. Din păcate, n-am putut să păstrez toate cărțile pe care le-am strâns de-a lungul timpului. Mi-au trecut odată prin minte întrebările Ce-ar spune despre noi toate lucrurile, hainele, cărțile pe care le-am achiziționat într-o viață, dacă le-am fi păstrat și le-am expune? Cum ar arăta un muzeu personal construit pe o astfel de arhivare sentimentală?

Vadu e inocența întruchipată, după ce a răvășit covorul în timp ce Ana Maria Sandu pregătea o cafea la bucătărie.

Periodic îmi triez cărțile și, pe cele pe care cred că n-o să le mai deschid prea curând, le trimit la biblioteca din provincie, de la Tîrgu-Jiu, de la ai mei. Mereu mi-am dorit o bibliotecă mare. Când am achiziționat rafturile modulare Billy, de la Ikea, am fost foarte fericită. Îmi amintesc de serile când mă plimbam pe străzile din Paris și mă uitam la geamurile luminate ale caselor pe lângă care treceam. Bibliotecile cu siluetele lor zvelte mă făceau să visez cu ochii deschiși. În mintea mea au rămas cele mai primitoare și mai sofisticate apartamente.

Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?

Cărțile le am aranjate, mai degrabă, pe criterii funcționale: literatură română, străină, critică literară etc. Nimic complicat. Asta nu înseamnă că nu mi se întâmplă să caut până înnebunesc câte o carte, pe care știu că o am, și ea să se ascundă de mine atât de bine, încât încerc să mă conving că poate am dat-o sau nici n-am avut-o, de fapt. O descopăr apoi, în cel mai la îndemână loc posibil. Dar cărțile au ciudățeniile lor, la fel ca oamenii. Sunt sigură de asta. Partea cea mai aventuroasă a căutatului prin bibliotecă e când găsesc câte un volum, cumpărat cine mai știe când, și rămas uitat acolo, până într-o zi, când îmi iese în cale și îmi dau seama că întâlnirea noastră trebuia să aibă loc exact în acel moment. Nu mai devreme, nu mai târziu.

Biblioteca are o poveste a ei?

Am cumpărat-o în urmă cu câțiva ani, e un model clasic. După ce am montat-o, am ancorat-o în perete după o vreme, mai ales după ce am citit că cel mai mare pericol la un cutremur e să fii strivit de rafturi. Dacă mai sunt și pline cu cărți, perspectiva devine de-a dreptul înfricoșătoare. Mai există în casă un corp de bibliotecă în perete, pe care l-am găsit aici când m-am mutat. Lemnul maron, mătuit, e din anii ’60, de când s-a construit blocul. Îmi place aerul lui solid și desuet. Îmi imaginez că și cei care au locuit aici înaintea mea au avut niște cărți, care au stat în același loc. Această continuitate mă emoționează. Și îmi dau un straniu sentiment de acasă.

Rafturile din perete, de aceeași vârstă cu blocul

Adevărul e că mi s-a întâmplat de câteva ori în viață să mă trezesc dimineața în niște case fără biblioteci. M-am simțit pierdută, n-aveam nici un punct de sprijin. N-a contat că erau luminoase, spațioase sau că se puteau lăuda cu o priveliște minunată. Pentru mine, lipsea ceva esențial. Goliciunea lor îmi dădea un sentiment acut de înstrăinare. Mi s-a întâmplat și invers: să ajung în locuri în care nimic nu părea familiar, dar când am descoperit un volum de corespondență al lui Flaubert și Vițelul de aur pe o masă, am început imediat să mă relaxez.

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

E o ediție franțuzească din Les Fleurs du mal, pe care am primit-o când am împlinit 18 ani, de la unchiul meu, Viorel Gârbaciu. E cumpărată dintr-un anticariat și poartă semnătura unui domn Elefterescu, scris cu cerneală roșie. M-a bucurat mult acest cadou. Mi s-a părut că în textura broșată a coperților, în hârtia îngălbenită și poroasă și în versurile lui Baudelaire, timpul chiar poate să stea pe loc. Am considerat cartea asta un fel de talisman norocos. Am avut-o cu mine în toate locurile în care am stat, așa cum am simțit nevoia să iau de acasă și o carte mică cu Noul Testament. Mi-am imaginat mereu că i-a aparținut străbunicii mele din Ardeal, Reghina. Sau uneia dintre surorile ei, Puica, al cărei nume apare și el notat. Pe foile măcinate de timp sunt câteva însemnări, făcute cu un creion chimic. Și, pe ultimele pagini, e transcris un cântec religios cu un scris caligrafic, perfect, care începe așa: „Maică pururea fecioară/ tu care în cor strălucești/ Mai frumoasă decât toți sfinții/ și oștile îngerești”. Poate că legăturile cu cărțile se construiesc în timp. Și atașamentul de cele vechi înseamnă nevoia de a prelungi poveștile.

Cele mai vechi cărți din bibliotecă

Cum s-a ivit pasiunea pentru lectură?

N-am fost un copil care să citească pe furiș, cu lanterna sub pătură. Și nici n-am visat să mă fac scriitoare. Din contră, aș zice. Mi-am dorit să mă fac farmacistă și vânzătoare la cofetăria Select. Chiar dacă pare greu de crezut, taică-meu mă tachina în clasele primare cum că, dacă mai stau mult cu prietena mea la joacă, o să ajungem amândouă să împingem cotiga prin parc. Nu știam prea bine ce înseamnă asta, dar era clar că nu ne aștepta un viitor prea luminos.

Îmi plăceau cărțile și eram în stare să stau ore în șir să mă uit la poze. Unele îmi plăceau atât de mult, că începeam să le mâzgălesc. Mama îmi citea, în speranța că la un moment dat o să mă vadă cu o carte în mână și o să prind drag de lectură. Prin clasa a V-a s-a întâmplat așa: mă plictiseam îngrozitor într-o după-amiază. Giorgi, vecina mea, era plecată din oraș, așa că am deschis Singur pe lume. Un volum verde și gros. Fără poze, ca s-o citez pe Alice. Și așa, în joacă, am început să citesc. Nu m-am mai putut desprinde de romanul lui Hector Malot trei zile. N-a mai contat mare lucru. Senzația mea că Suflețel și prietenii săi erau mai aproape de mine decât personajele reale din viața mea mi-o amintesc cât se poate de clar.

Vadu și Ana Maria Sandu pe acoperiș

Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul?

Țin la toate cărțile mele. Sunt câteva de care s-a întâmplat să mă lipesc și mai tare. Una dintre ele e Candid sau Optimistul lui Voltaire. E o ediție din 1969 și nu cred că s-a mai reeditat, ceea ce mi se pare mare păcat. Cred că o recitesc cam o dată pe an. Și tot nu și-a pierdut prospețimea și ironia. Simplă, incredibilă. Îmi sunt dragi toți nefericiții lui, care trec prin toate încercările posibile: Candid, Pangloss, Cunigunda și fratele ei, care pleacă la drum cu cele mai bune intenții și se trezesc în cele mai cumplite situații. Învață fiecare ce poate și se salvează cum știu mai bine.

Apoi, sunt cele două volume Pessoa, pe care le am de la Alex. Leo Șerban: Lisbonne și Pessoa (văzut de Armand Guibert). Cu Leo am împărțit pasiunea pentru Lisabona, el mi-a povestit cu atâta entuziasm despre oraș, iar când am ajuns acolo i-am dat dreptate. Logica lui Radu Cosașu mi-am luat-o de la anticarii de la Universitate, prin anul II de facultate. O deschid și citesc motto-ul: „Orice om trebuie să scrie o Logică, pentru a explica la Judecata de apoi cum și-a scris cărțile” (Un filozof român din sec. 20). Sau să aibă o Logică… în bibliotecă. Volumul lui Blecher, ediția din 1970, de la Minerva, am uitat s-o mai înapoiez. Mi-a plăcut atât de mult când am descoperit-o, că am vrut s-o păstrez. Și așa se face că e la mine și nu în biblioteca unei cunoștințe, de la care am împrumutat-o.

Cum achiziționezi cărțile? Mergi des prin librării sau anticariate?

N-a fost loc de pe lumea asta în care să fi ajuns și în care să nu fi intrat într-o librărie. Nu conta că nu știam limba, important era să văd numele autorilor. Să simt mirosul hârtiei. În 2011, când am fost la New York, apăruse de curând Blue nights a lui Joan Didion. Nu era revistă literară pe care s-o fi răsfoit și în care să nu fie o cronică despre ea. Nu știam nimic despre autoare. În librăria din Brooklyn, în care a fost una dintre lecturile organizate de cei de la New Literature from Europe Festival la care eram invitată, în timp ce eu citeam, un prieten mi-a cumpărat cartea și mi-a făcut-o cadou. Mi-a devenit o scriitoare dragă. La Paris, când am descoperit Shakespeare & Co, am stat câteva ore și mi s-a părut raiul pe pământ. Apoi am ajuns în alte locuri, mai puțin celebre, dar extrem de interesante. La Lausanne, unde merg mai des, am un anticariat pe care îl vizitez de fiecare dată. Am vorbit cu doamna de acolo despre Panait Istrati, Celan, Cioran.

Ce cărți au intrat recent în bibliotecă? Ce citești acum?

Sunt multe. Citesc Sfîrșitul lui Attila Bartis, Yuval Noah Harari, Sapiens.

Cărțile care au intrat recent în bibliotecă.

Ai genuri literare preferate? Citești și în afara lor, ieși din zona de confort?

Am fost mereu o cititoare curioasă. Și curajoasă. În tinerețe n-aș fi abandonat niciodată o carte, oricât de grea mi s-ar fi părut. Mă chinuiam să o duc la capăt. Mă supuneam la acest supliciu. Nu mai am răbdarea de atunci, dar de experimentat experimentez în continuare. Nu știu ce înseamnă zona de confort în literatură. Din moment ce autorii își schimbă formulele de la o carte la alta.

Sunt cărți mai puțin cunoscute (sau mai puțin populare) pe care ai vrea să le recomanzi? 

Cu siguranță ar fi fost mai multe, dar acestea sunt primele pe care mi-au căzut ochii: Ștefan Bănulescu, Cartea Milionarului. Cartea de la Metropolis (pentru lumea ei și eleganța stilului), Mircea Horia Simionescu, Învățături pentru delfin (pentru că în ea e cea mai savuroasă parabolă a literaturii și a dorinței de preamărire), Sânziana Pop, Serenadă la trompetă (pentru că e un roman despre adolescență, care nu seamănă cu nimic din ce s-a mai scris la noi) , Robert Musil, Rătăcirile elevului Torless (pentru cruzimea și adevărul lui), Adam Bodor, Zona Sinistra (pentru atmosfera somnambulică), Christa Wolf, Orașul îngerilor sau The Overcoat of Dr. Freud (pentru că lumile se văd și se simt diferit) , Enrique Vila-Matas, Parisul nu are sfârșit (pentru că am visat să stau mai mult la Paris, pentru că Vila-Matas a făcut-o și a scris despre asta cu o tandrețe infinită).

Care este relația cu cărțile din bibliotecă? Ești posesivă sau te poți despărți de ele cu ușurință?

Împrumut cărți cu drag și mi-ar plăcea să mi se înapoieze. Nu se prea întâmplă așa. Deci nu sunt posesivă.

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Cărțile mele stau în corpul din dormitor, nu sunt la vedere.

Cărțile Anei Maria Sandu în biblioteca din dormitor

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

Citesc în fiecare zi, nu pot să adorm altfel. Apropos de obiceiuri.

Ai povești (amuzante sau interesante) legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Primesc colete cu cărți acasă și, la un moment dat, curierul mi-a spus când nu m-a găsit: „Vi le las lângă cutia poștală, sunt cărți, sigur n-o să le ia nimeni”. Și a avut dreptate.

Mi s-a întâmplat, apoi, să vorbesc cu cineva despre ce scriam. Și să aflu că ar exista o carte cu care ar semăna povestea mea. Lucram la Omoară-mă și m-am cam panicat. Nu puteam să merg mai departe până nu vedeam despre ce era vorba. Am căutat mult cartea autoarei nemțoaice de care mi se spusese și am găsit-o, în cele din urmă, la un anticariat online. Evident, poveștile noastre nu aveau nici o legătură. Din fericire.

Nu, pisica nu e împăiată, și nici nu e vorba de un trucaj. Vadu chiar a ținut morțiș să se cațere pe pereți. 🙂

2 comentarii
  1. Mihaela Oglinda

    Şi tocmai am comandat din anticariat “Parisul nu are sfârşit” şi ” Învățături pentru delfin”. De Mircea Horia Simionescu am mai citit trei cărţi, e un scriitor unic!
    Minunată călătorie prin biblioteca unui minunat scriitor!

    Reply
  2. Pingback: Recomandări cărţi în luna noiembrie - Mic Dejun de București

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *